LYCAN

7. Un Inamic De Încredere

Trei nenorocite de zile de când mă ţin închisă în camera asta.

Intră câte doi să îmi aducă mâncare, astfel că nu am nicio putere atunci când îi atac. Nu am mai mâncat şi nu am mai băut nimic din cauza furiei şi a fricii. Nu vreau mâncarea lor, însă mai mult îmi e teamă de ce ar putea conţine. Chiar dacă în subconştientul meu ştiu că nu e nevoie de o păcăleală ca să mă poată ucide, — o pot face foarte uşor oricare dintre ei — mi-e teamă să îmi asum vreun risc. Însă încăpăţânarea mea are un alt dezavantaj: îmi pierd puterea, abia mă mai pot ţine pe picioare şi gândul că sunt închisă aici în timp ce familia mea e probabil torturată, mă înnebuneşte.

Clanţa s-a mişcat. Ultima dată când s-a întâmplat asta a fost azi-dimineaţă, am avut suficientă energie să mă ridic şi să mă năpustesc asupra celui care a intrat, într-o tentativă eşuată de a ieşi din cameră, acum picioarele mele au refuzat vehement să mă susţină atunci când am încercat să mă ridic, aşa că am rămas pe podea, în şezut, cu spatele sprijinit de pat şi tot ce am reuşit a fost să ridic privirea.

Nu mă aşteptam să îl văd pe el, însă sunt prea slăbită să reacţionez în vreun fel.

Regele Amun veni lângă mine, apoi se aplecă pe vine, în faţa mea. Umil gest pentru un conducător de teapa lui, nici măcar nu l-am mai privit.

— Crezi că înfometându-te o să îţi ajuţi familia?

Furia mi s-a aprins imediat în vene, ca o injecţie cu adrenalina, m-am auzit mârâind înainte să mă năpustesc asupra lui. L-am luat prin surprindere, însă asta nu înseamnă că am reuşit să îl ating. S-a ridicat înainte să îmi dau seama, iar eu am sfârşit lovind aerul, apoi prăbuşindu-mă în genunchi.

— Cum îndrăzneşti să îmi vorbeşti de familia mea? am mârâit din nou, necunoscându-mi vocea, acum îmi dau seama cât de uscat îmi este gâtul. Dacă nu i-a ucis deja, în momentul ăsta sigur îi torturează ca să afle unde am fugit. A fost o idee proastă să renunţ la susţinere, picioarele mi-au cedat imediat, însă Amun a fost aproape, aşa că m-a prins înainte să mă prăbuşesc la picioarele lui.

— Când ai mâncat ultima dată? întrebarea lui m-a făcut să râd, o reacţie prostească, însă chiar m-a amuzat.

—Nu îmi amintesc, am răspuns sincer.

Să fi fost înainte de atacul ursului? Câte zile au trecut de atunci? Oare am mâncat ceva când am ajuns aici? Lipsa energiei îmi afectează deja şi creierul.

Amun mă ajută să mă aşez pe pat.

— Ascultă! Ştiu că mă crezi un monstru pentru că nu te eliberez, îţi înţeleg problema, însă nu te pot lăsa să pleci acum. Ce reprezinţi tu pentru el? Eşti doar un alt vârcolac pe listă, sunt destul de sigur că are altceva mai bun de făcut decât să îţi tortureze familia. Are nevoie de oameni pentru înmulţire, aşa că nu i-ar ucide doar să se răzbune pe o fugară. Trebuie să mai rezişti aici câteva zile, apoi eşti liberă.

Am început din nou să râd, apoi am îndrăznit să mă uit în ochii lui. Sunt mult prea obosită să îmi amintesc care fusese culoarea lor data trecută, dar sunt sigură că nu erau aşa de negri. Acum pare... furios, obosit, cumva starea lui se aseamănă cu a mea, ceea ce e bizar.

— Chiar crezi că nu mi-a trecut prin cap fiecare posibilitate? Că nu am încercat să mă agăţ de speranţa pe care mi-o dai tu acum. Probabil ar fi fost asta la început, dar au trecut patru zile. Patru zile în care mi-au pierdut urma definitiv acolo unde şi-au lăsat mirosul vârcolacii tăi. Îi crezi atât de proşti încât să nu facă legăturile? Adoră vânătoarea, la fiecare perioadă de recrutare sunt câţiva care fug, îi urmăresc prin pădure, chiar le dau timp să se îndepărteze, dar sunt prinşi întotdeauna. Alege cel mai bun om din regatul tău, dăi avans trei ore, apoi pune o haită de vârcolaci pe urmele lui. Cât timp îi dai până e sfârtecat?