LYCAN

3. Însemnele Duşmanului

      

Sunetele tot mai înfricoşătoare m-au adus înapoi la suprafaţă. Am înotat prin întunericul inconştienţei, simţind tot mai puternic durerile din trup, dar m-am forţat să le rezist de data asta şi să mă trezesc.

Nu a fost nicio diferenţă atunci când am deschis ochii, întunericul a rămas constant, dar de data asta nu mai e cel din inconştienţa mea. Frica a reuşit să mă aducă în simţiri şi m-am rostogolit pe spate. Am scâncit când o limbă de foc îmi sfâşie coloana, apoi am văzut din nou puncte de lumină în faţa ochilor. Târziu mi-am dat seama că sunt stele.

Sunt încă în pădure. E noapte. Sunt în afara graniţei permise pentru vânătoare. Amintirile au năvălit precum săgeţile şi imediat m-am ridicat în fund, conştientizând în ce pericol mă aflu. Îngrozită, am privit în toate părţile, luna e suficient de luminoasă, dar ochii mei înceţoşaţi de durere nu disting încă mare lucru. Am văzut silueta ursului la câţiva paşi de mine, cornul e încă în gâtul lui.

Următorul urlet m-a făcut automat să ţâşnesc în picioare. M-am clătinat şi am căutat de ceva de care să mă ţin, dar privirea mea se învârteşte în toate direcţiile, odată ce devin suficient de lucidă să recunosc sunetul.

Vârcolaci.

Mă vor crede dacă le spun că am fost atacată de urs şi am ratat întoarcerea în oraş? Poate Mordekai e printre ei şi o să îi oprească înainte să mă sfâşie?

M-am pus imediat în mişcare şi am alergat spre copaci, îmi cunosc foarte bine norocul să ştiu că nu o să se întâmple asta. Mă îndepărtez şi mai mult de oraşul meu, dar nu sunt capabilă acum să urc acel deal. În plus, sunt atât de ameţită încât slabe şanse să nimeresc drumul de întoarcere. Şchiopătând şi cu braţele înfăşurate în jurul mijlocului, am traversat poiana. Cel puţin ursul nu mi-a creat răni foarte adânci, altfel aş fi moartă deja, dar sunt suficient de rele încât să lase o dâră de sânge în urma mea.

Urletele lupilor se aud tot mai aproape, iar eu mi-am muşcat buzele, ambiţionându-mă de data asta să mă chinui să mă caţăr într-un copac, dar le cunosc deja destul de bine limbajul ca să ştiu că m-au simţit, iar acum se joacă cu mine. M-am săturat deja să fug de ceva care încearcă să mă mănânce. Nu sunt sigură că e mai bine să intru în întunericul pădurii, dar nu am o alternativă mai bună. Am privit în urma mea doar pentru o secundă, am auzit foşnetul frunzelor de parcă o săgeată trecuse milimetric pe deasupra pământului. Când am întors din nou capul în faţa mea, m-am înfipt în vârfuri şi mi-am înghiţit ţipătul.

Un vârcolac uriaş mârâie la câţiva paşi de mine, încordat şi în poziţia pregătită de atac. Am respirat de câteva ori în timpul în care alţi patru au apărut parcă de nicăieri şi m-au încolţit.

M-am oprit şi mi-am înfruntat soarta. Poate ar fi fost mai bine să las ursul ăla nenorocit să mă ucidă.

— Măi, măi, ce avem noi aici.

Vorbi unul din spatele meu, pe care nu l-am văzut transformându-se în om, dar acum se apropie de mine. În altă situaţie, l-aş fi luat peste picior şi i-aş fi spus să folosească o replică şi mai clișeică dacă poate, dar sunt în situaţia de faţă, gata să fiu făcută bucăţi. Îmi pregăteam replică care să le explice cât mai repede ce s-a întâmplat, nu am fugit intenţionat, dar cuvintele mi s-au oprit pe limbă când băiatul care vorbise ajunse în faţa mea. E întuneric, iar privirea mea se înceţoşează deseori, dar am reuşit să văd tatuajul de pe faţa lui. A trebuit să mă holbez la el şi să clipesc de mai multe ori, ca să mă asigur că nu am halucinaţii. Apoi am privit în jos pe corpul lui gol, în niciun caz admirând, ci îngrozindu-mă.