1. Tărâmul De Mijloc

8K 604 50
                                    



Mereu auzeam poveştile, asta era tot ce a mai rămăsese.
Cu zeci de ani în urmă, copiii erau trimiși la culcare cu imagini ale prințeselor salvate din ghearele dragonilor. Oamenii se adunau în jurul focului și povesteau născociri despre bestii puternice și însetate de sânge.
Acum, poveștile au luat locul realității.
În anul 2135, cea mai fantastică poveste era cea despre lumea în care oamenii conduceau tot. Când puterea absolută și evoluția stăteau doar în mâinile noastre.
Am auzit povestea de sute de ori și încă mi se părea la fel de ireală. Eu și prea mulţi înaintea mea ne-am născut și am crescut sub dominația lor, astfel că mi-era greu sa pot crede acum că a existat un timp în care puterea era în mâinile noastre.
Mintea mea rătăcea prea departe să mă pot concentra în momentul ăsta, iar când a doua căprioară mi-a scăpat de sub nas, am ajuns la concluzia că e posibil să mâncăm din nou pâine goală în seara asta.
M-am camuflat în spatele copacului și mi-am pregătit poziţia de tragere, deși nu am nimic de împușcat în momentul ăsta. Câteva minute mai târziu, am remarcat agitație într-un tufiș, la vreo 20 de metri în fața mea. Cu puțin noroc, mă aleg cu un iepure. Am lipit degetul pe trăgaci, hotărâtă să nu mai ratez, până când aproape am sărit de pe loc și era să trag în copacul de lângă.
Am înjurat în gând și mi-am pus mâna pe piept. Orice fusese în tufișul ăla, nu avea să mai iasă, sirena îl speriase la fel de tare ca pe mine. Era avertizarea că se închid porțile orașului, așa că oricine e plecat în afara graniţelor trebuie să se întoarcă în cel puțin o oră, altfel va rămâne închis pe dinafară.
Cocoțată acum pe o stâncă, am privit în zare, la întinderea imensă de păduri, ce știu că apoi e urmată de o largă zonă defrișată.
Tărâmul De Mijloc.
Să rămâi singur aici pe timpul nopții e la fel de periculos ca o excursie fără bilet de întoarcere, în Iad. Deși, până la urmă, Iadul e o altă poveste a oamenilor de demult.
Orice o fi existat acum mult timp dedesubt, s-a mutat acum la suprafață.
Aş mai putea risca vreo 20 de minute și să alerg apoi spre oraș, nu mă încântă să mă culc din nou cu burta goală în noaptea asta, la fel ca noaptea trecută... și noaptea de dinainte.
Venirea verii ar trebui să aducă mai multă hrană, însă rareori se simte. Nu doar că vremea frumoasă le dă pofta de vânătoare, dar animalele au învățat deja perioadele din an în care trebuie să stea cât mai ascunse.
Și în perioada asta, bestiile au chef de distracție.
M-am oprit lângă un lac şi am înghițit câțiva pumni de apă, atentă în jurul meu, la cea mai mică mișcare. Căprioara de mai devreme fusese un dar ceresc, ce e clar că nu o să îmi fie oferit a doua oară, mai ales după ce toate fuseseră speriate de sirenă. Au învățat ce înseamnă asta. Oamenii intră și bestiile ies.
Mi-am agățat pușca pe umăr, înfăşurând-o de două ori în jurul brațului aşa cum m-am învățat bunicul meu. În asemenea vremuri, o armă de foc e cea mai de preț comoară.
Am mărit pasul înapoi spre poartă, furioasă că iar mă întorc acasă cu mâna goală. Deja văd figura frustrată a surorii mele, deși, în mod normal, astăzi ar fi trebuit să meargă ea la vânătoare.
Am zărit-o imediat ce am ieșit din pădure, e imposibil de ratat.
30 de metri de fier masiv.
Nu mi-am format o idee cât poate să cântărească, dar de fiecare dată e nevoie de 40 de bivoli pentru a deschide cele două porți batante, ce abia se mișcă chiar și cu atâta forță brută.
Nimeni nu intră, nimeni nu iese, fără permisiune.
Mi-am prins buza uscată între dinți și am privit în spatele meu, spre sălbăticia ce pare fără sfârșit, ce crează imaginea unei false libertăți în plasa căreia au căzut mulţi de-a lungul timpului. La sfârşitul acestei sălbaticii nu e libertate, doar un alt oraș, alți sclavi și alte bestii care îl conduc.
Am tresărit după ce mi-am rupt o pieliţă de pe buza, furia mă făcuse să muşc prea tare. Am trimis gândurile periculoase în colțul secret al minții și mi-am supt sângele din buză, până înapoi la oraș.
Soarele puternic m-a secătuit de energie și am ajuns transpirată la poartă, deși nu e mai mult de un kilometru până la pădure. M-am așezat la coadă, printre ceilalți vânători, realizând cu o răutăcioasă ușurase că puțini fuseseră cei care prinseseră ceva. În faţa mea doi începuseră să se ciondănească pe un cocoş, oferindu-i vânătorului prețul în lemne. Am strâns cureaua puştii mai bine pe umăr și am început să bat nisipul cu vârful bocancului, sugându-mi în continuare buza rănită, ceva ce fac când sunt foarte stresată.
Toți ne cunoaştem între noi, ne știm bine din vedere, mai ales vânătorii ce ne întâlnim zilnic la poartă, dar asta nu înseamnă că suntem prieteni. Asta e un alt cuvânt pe care l-am învățat din poveşti, nu l-am înțeles niciodată. Acum, oamenilor le pasă doar de propria familie și atât, nu există conexiuni între străini până în momentul în care e cerută Împerecherea.
Poarta se puse în sfârșit în mișcare. Masivitatea de fier începu să huruie precum un monstru trezit din somn, la fel și urletele animalelor ce trag din răsputeri pe partea cealaltă. Rândul se puse în mişcare, iar eu mi-am eliberat în sfârșit buza dintre dinți. Când mi-a venit rândul, mi-am tras părul pe o parte, pregătită să fiu verificată.
Un lup mârâi la mine când am trecut pe lângă el. Nu am înțeles niciodată de ce fac asta, parcă încearcă să ne sperie să nu mai ieșim din nou, ca și cum am avea ce mânca dacă rămânem aici. Gardianul mă prinse de braț și mă smuci cu brutalitate. Îmi prinse capul și aproape că îl trosni dându-l pe spate. Verifică cicatricea de pe gât, apoi își trecu degetul peste ea și frecă dureros de tare cu unghia, să se asigure că e reală. Am trecut de porțile astea zilnic, încă de când aveam 13 ani. 5 ani mai târziu mă îndoiesc că nu m-au învățat deja, pe mine și pe restul, dar pur și simplu le face plăcere să ne chinuie chiar și cu cele mai mărunte lucruri.
După ce am scăpat mi-am înfipt iar buza între dinți și am început să o ronțăi furioasă. Norocul meu că nu stau foarte departe de intrarea în oraș, cei din capăt ajung acasă la miezul nopții, măcar din punctul ăsta de vedere familia mea a avut noroc... chiar dacă, stând lângă poartă, noi suntem primi eliminați în caz de atac sau primi luați la război. Și cam aici se termină norocul. Nu am ajuns vreodată până în celălalt capăt, dar am înțeles că acolo familiile reușesc să rămână întregi, ani buni, unii bărbați mor de bătrânețe, lucru imposibil pentru noi. Aici, singura șansă să nu fi trimisă în luptă e să te pui pe făcut copii. Mulţi.
Mi-am târșit picioarele prin pământul prăfuit până la casa mea, ignorând vânzătorii ce încercau să îmi vândă de la brățări din mărgele, până la găini sau haine de vară, procurate în lungile expediții în afara regatului. Chiar și așa, azi e surprinzător de multă linişte, în comparație cu alte zile.
Străbunica spune că, înainte de dominația bestiilor, oamenii aveau haine cât să se schimbe și de mai multe ori pe zi. Nu îmi pot imagina o asemenea lume, de când mă știu am schimbat hainele doar de patru ori, odată cu mărimea. De fiecare dată câte două perechi din fiecare, astfel încât să le pot spăla. Și nu raritatea hainelor e problema, ci prețul lor. În afara regatului sunt munți de haine abandonate, aici o pereche de pantaloni costă cât un viţel.
— Nimic, nu-i așa? am tresărit și m-am oprit, dând peste bunica mea. Fusesem cu capul în nori și nici nu îmi dădusem seama că am ajuns acasă.
M-am oprit şi am ridicat sugestiv din umeri.
— Cred că nu am fost suficient de atentă. Nu are rost să mint și să spun că nu am găsit nimic, dacă eram atentă m-aș fi întors acasă cu o căprioară. Gândul la atâta carne pierdută mă frustrează îngrozitor. Bunica veni spre mine, mâna dreaptă îi e plină de noroi din cauza roșiilor pe care le plantează în faţa casei. În fiecare an se chinuie și în fiecare an roșiile ei sunt furate.
— Nu te descuraja, mâine va fi o zi mai bună. În plus, am făcut azi o pâine excelentă. Îmi făcu siret cu ochiul, iar eu am chicotit fără să vreau.
— Fugi și spală-te. Ești plină de noroi și frunze. Mă luă la zor și mă împinse spre casă, iar eu am început să îmi scutur hainele din mers.
— Nu înțeleg de ce te chinui. Știi că ți le vor fura și anul ăsta. Am arătat spre răsadul ei se roşii, dar nu mă băgă în seamă și se aplecă iar în genunchi, pe pământ, începând să acopere rădăcinile.
— Nu și anul ăsta. Nu îmi pasă dacă trebuie să le păzesc în fiecare noapte de când vor începe să se coacă. Am început să râd, apoi am lăsat-o în pace. Mă bucur că are o pasiune ce o ține atât de activă și fericită, lucrul ăsta e rar pentru bătrânii ca ea, în vremurile astea.
Am deschis uşa și am intrat în casă, pregătindu-mă fizic și psihic pentru furia Erenei. Dacă eu pot să merg o noapte la culcare pe burta goală, asta e exclus pentru sora mea mai mare.
Am aruncat ghetele din picioare și am ascuns pușca sub scândura secretă din podea, toate în timp ce o priveam precaut pe sora mea. Doar își ridică ochii spre mine, apoi continuă să curețe coca uscată din vasul în care probabil bunica frământase pâinea mai devreme. Lin e pe patul lui și se joacă cu săbiile din lemn, surprinzător de tăcut. Străbunica nu se leagănă în scaunului ei, ca de obicei.
Mi-am ridicat brațele la nivelul umerilor.
— Nu am vânat nimic, dar m-am întors vie, în caz că îi pasă cuiva. Toți îmi simțiră frustrarea din voce. Erena se opri din râcâit și mă privi, Lin se dădu jos din pat și veni spre mine. Fără vreun cuvânt, se lipi de piciorul meu și îl luă în brațe.
— Nu vreau să pleci. Din vocea lui de copil îmi dau seama că mai are puțin și începe să plângă. Mi-am înjurat în gând ieșirea nervoasă și m-am aplecat să îl îmbrățișez. Străbunica privește spre mine și pare că ar vrea să vină și ea să mă ia în brațe, chiar dacă abia mă vede și nu se poate ridica singura de acolo.
— Hei, iartă-mă, amice, nu am vrut să sune așa. Promit că nu plec nicăieri.
Lin se uită în ochii mei, apoi își șterse lacrimile.
— Nici dacă ei vin să te ia?
Zâmbetul meu se șterse. La cei 6 ani ai lui, Lin face o dramă chiar și din cele mai mărunte lucruri, dar de data asta simt o schimbare neplăcută, mai ales după ce sora mea abandonă cuțitul și se întoarse brusc cu spatele, apoi se sprijini cu mâinile de pervazul ferestrei. Străbunica își șterse ochii cu batista, din nou fără să spună ceva, lucru foarte necaracteristic ei.
L-am sărutat pe Lin pe frunte și m-am ridicat să merg spre Erena.
— Ce se întâmplă? am șoptit când am ajuns lângă ea. Strânse o cârpă în mâini, apoi începu să o răsucească de stres. Așa cum mă temeam, are lacrimi în ochi.
— Fac noi recrutări pentru război.
Imediat după asta, am simțit nevoia să mă sprijin de ceva, dar m-am străduit să rămân stabilă. Chiar și așa, transpirația mi-a înghețat instantaneu pe piele, apoi au năvălit amintiri de acum 4 ani, ultima dată când s-a întâmplat asta și noi ne-am pierdut mama. Acum 12 ani ne-am pierdut tatăl.
M-am întors cu spatele și m-am rezemat de perete. Acum înțeleg de ce mi s-a părut așa liniște afară și atâtea uși erau închise.
— Când au anunțat?
— La prânz. Vor veni mâine dimineață, nimeni nu mai are voie să părăsească orașul.
Am început iar să îmi ronțăi buza însângerată.
— Bunica nu mi-a spus nimic.
Erena pufni.
— Deja s-a izolat în bula ei de fericire și se preface că nimic nu s-a întâmplat. S-a apucat de plantat roșii imediat după anunț.
Am oftat cu amărăciune și am început îmi scarpin fruntea. Având în vedere că și-a pierdut soțul, tatăl, 6 copii și 13 nepoți după asemenea anunțuri, cine o poate învinui că şi-a pierdut și puțin mințile odată cu asta. Cel puțin nebunia ei se manifestă prin fericire exagerată, nu prin ieșiri nervoase, ca în cazulo altor oameni.
— Ar putea să ne ia pe amândouă. Erena aproape suspină, dându-mi de înțeles că asta o terifiază îngrozitor.
— Nu cred-
— Nu pot să fac asta, Kalis!
Șocant de repede, se întoarse spre mine și mă prinse de braț, cu ochii hăituiți de groază.
— Nu pot să devin una de-a lor, nu vreau... începu să suspine, iar eu am tras-o în brațe să o liniștesc, ea continuă să suspine pe umărul meu.
— Nu vreau să devin un vârcolac!
Am închis ochii și am strâns-o mai tare în brațe, încercând să îi calmez tremuratul și, în același timp, să îl calmez și pe al meu.
— Nu te vor lua pe tine. Una dintre noi trebuie să rămână în familie și să nască urmași. Sunt sigură că te vor alege pe tine și îți vor da un soț. Am mângâiat-o pe spate, consolând-o, deși mă condamn pe mine la pierzanie. Erena își trase nasul și mă strânse și ea în brațe.
— Dar tu? Pe tine te vor lua, Kalis.
Mi-am înfipt unghiile în palme.
— Poate nu. Poate vor hotărî că sunt încă prea tânără. M-am forțat să zâmbesc când am privit-o, deşi spun asta ca să o consolez tot pe ea. Știu deja foarte bine ce mă așteaptă. Erena clătină din cap, demoralizată, apoi începu iar să strângă prosopul de bucătărie în mâini.
— Era de așteptat. Akima își dorește Tărâmul De Mijloc și cum regele amunilor a murit, fiul lui e încă prea tânăr să poată duce singur războiul. Strânse din dinți, uitându-se pe fereastră. Știu și eu asta foarte bine, dar o las să vorbească dacă asta o ajută.
— Nu mi-aș pune bazele într-o victorie ușoară, totuși. Din câte am auzit de la Rătăcitori, Amun, noul rege, e extrem de masiv și puternic pentru vârsta lui. Și-a primit puterile la 8 ani. Akima a devenit Lycan abia la 13.
— Nu contează! am întrerupt-o brusc, furioasă. Sora mea are o pasiune în colectarea de informații secrete, dar pe mine puțin mă interesează. Cui îi pasă că regele lor are doar 21 de ani, nu el o să ducă lupta, cum nici Akima nu o s-o facă, ci noi.
Cu fiecare clipă ce trece, conștientizez tot mai mult ce mă așteaptă. O să fiu luată le lângă familia mea, o să fiu transformată într-un monstru și trimisă într-un război sângeros în care voi lupta până la moarte.
M-am oprit în mijlocul casei, încercând din răsputeri să nu clachez și să îmi mențin sângele rece de dragul lui Lin și al străbunicii. Am înghițit în sec ca să îmi abțin lacrimile. Bunica deschise ușa, făcându-mă să tresar.
— Pfiu, căldura asta nu se domolește deloc. Kalis, încă nu te-ai spălat?! mă luă la rost, de parcă asta e cea mai mare problemă a mea acum. Am auzit-o pe Erena frecând mai tare vasul, probabil de furie. Mi-am lins buzele uscate și am aprobat din cap.
— O să mă spăl imediat.
Spun asta de dragul ei, dar nu am de gând să o fac acum.
— Kalis!
Glasul străbunicii m-a ghidat spre ea ca o lumină salvatoare. M-am trezit pe marginea scaunului ei și mă strânse imediat în brațe. Acum mi-aș permite să plâng, dar încă mă încăpățânez să nu o fac.
— O să fii bine, copilă. O să supraviețuiești și o să lupți, sunt sigură de asta. Nu uita că eu te-am crescut și știu ce poți. Mi-am tras nasul și am clătinat din cap.
— Nu mă gândesc la mine, ci la voi. Erena nu vrea să vâneze și Lin e prea mic. Bunica e în lumea ei de negare și tu nu te mai poți deplasa.
Durerea mi-a sfâșiat inima și am strâns-o mai tare în brațe, afundându-mi fața în scobitura osoasă a gâtului ei. Acum nu se mai poate mișca de una singură, abia mai vede și știu că are mai multe dureri decât vrea să recunoască, dar la cei 104 ani ai ei e încă un miracol că mai e aici. Iar eu nu vreau să plec și să o abandonez tocmai acum.
— Nu îți face griji pentru noi, tu gândește-te la tine. Mă bătu pe braț, iar lacrimile au reușit să îmi iasă din ochi, oricât le-aș baricada. Străbunica a fost cea care ne-a crescut, mai ales pe mine și pe Erena. Bunica s-a pierdut de realitate când eu aveam abia 5 ani, după ce bunicul a fost recrutat pentru transformare. Mai târziu a fost luat și tata, iar mama a cedat și ea, mai ales după ce i-a fost dat alt soț și a fost obligată să facă mai mulți copii. Abia după 6 ani a reușit să îl facă pe Lin, care s-a născut prematur și a fost o dezamăgire pentru conducători. La următoarea recrutare, i-au luat și pe mama și pe noul ei soț.
Nu am mai aflat nimic de ei, de niciunul. Singurul de la care mai primit vești a fost tata. El a supraviețuit transformării și a devenit un luptător aprig. Încă e în viață, în armata regelui, dar noua lume l-a schimbat atât de mult, încât e pueril să îl mai consider tatăl meu. E o bestie creată să ucidă. A ţinut legătura cu noi în primii trei ani, apoi a renunțat. Asta mă îngrozește cel mai tare, ideea unei noi personalități. Un nou chip, un nou trup, o nouă minte, dar mai ales setea de sânge.
Recrutările au început destul de târziu, când bestiile și-au dat seama că oamenii le sunt folositori și la altceva, nu doar ca hrană.
În Vremea Oamenilor, așa cum o numește străbunica mea, bestiile au atacat cu forță mult prea brută pentru a fi oprite. Sute de ani au complotat, s-au ascuns în întuneric și au pus stăpânire pe conducerea lumii din interior, ca apoi să erupă precum un vulcan furios și să radă omenirea de pe faţa pământului.
Creaturi puternice, născute din vrăjitorie și demoni. Sugători de sânge, devoratori, corcituri intre animale, toți schimbători de formă. Toți cu un chip uman. Nu i-am văzut niciodată pe restul, doar am auzit poveşti despre ei. Vampirii din est, Reptilele din Deșert, Elfii din Vorena, Vrăjitorii din Marea Albă și mulți alții. Nu i-am văzut și nu o să îi văd niciodată, eu m-am născut în Tărâmul Lycanilor. Creaturi jumătate om, jumătate lup, cele mai însetate de sânge.
Mi s-a spus că la Marele Măcel au existat doar 5 Lycani și numărul lor nu a crescut. Spre deosebire de vârcolaci, pot umbla în două picioare chiar și în formă de monstru, se pot schimba mult mai repede și sunt foarte mari și puternici. Aşa că au devenit repede conducătorii vârcolacilor, chiar dacă unul singur a trecut la statutul de Alfa.
La început, au fost oameni contra bestii. Puterea noastră armată era doborâtă chiar înainte de începerea războiului, așa că nu a fost cu adevărat un război, ci doar un măcel. În scurt timp, însă, au apărut neînțelegerile, lupta pe hrană și teritorii, până când bestiile s-au separat între specii, apoi chiar și speciile au început să se lupte între ele. Regii și-au creat regate și au adunat toți oamenii rămași în viaţă. Astăzi, au mai rămas foarte puțini din cei care au trăit înainte de dominația bestiilor. Străbunica mea e unul dintre ei, deși avea doar 4 ani când au atacat. A stat ascunsă într-un buncăr până la 15 ani, când a fost găsită și luată sclavă a primului Akima, un Lycan ce pusese stăpânire pe un teritoriu ce ea mi-a spus că înainte se numise Australia. Toată lumea fusese împărțită înainte în ţări mult mai mici, teritorii unde oamenii trăiau și creșteau în liniște, fără teama unor conducători ce pot veni după capul lor în orice moment.
Acum pământul e denumit după regele care îl stăpânește. Iar noi luptăm pentru protecția lui și pentru restul rămas necucerit.
Teroarea oamenilor a început după ce Bestiile și-au dat seama că ne pot transforma. Fiecare rasă are propriul ritual, însă o mușcătură de vârcolac e suficientă să ne transforme și pe noi. Asta dacă nu ne înnebunește sau ucide înainte. Ca să îşi mărească armata, au început să ne recruteze și să ne transforme în bestii însetate de sânge. Au destrămat și fărâma de familie ce ne mai rămăsese. Suntem căsătoriți cu cine și când vor ei. Obligați să facem cât mai mulţi copii, folosiți ca sclavi până la vârsta când suntem buni pentru transformare. Doar unul rămâne și duce neamul mai departe. Totul ţine de perioadele de război, de asta în familia noastră mai suntem doar eu, sora mea, fratele meu mai mic, bunica și străbunica. Suntem o familie mare spre deosebire de altele, dar mâine ne vom împuțina din nou.
Gândindu-mă la asta acum, m-am urât și mai mult că nu am prins căprioara aia azi. Le-ar fi ajuns pentru câteva zile bune, până când se pun pe picioare și vor învăța să trăiască fără mine. Chiar dacă lucrăm în grădinile lor uriașe și majoritatea plantăm și culegem legume toată ziua, creștem animale de tot felul, tot ce ni se oferă pentru supraviețuire sunt trei kilograme de făină pe lună. Ni se dă voie să ne plantăm legumele sau să creștem animale, să vânăm, dar oamenii sunt atât de disperaţi și înfometați, încât e imposibil să îți creezi propria ogradă fară să fii aproape ucis de hoți. Bunica nu a învățat încă asta și se ambiționează să planteze roșiile alea în fiecare an.

LYCANWhere stories live. Discover now