Dragoste cu Andrei Șelaru (Selly)

2.2

      Marți, 10:35

    Mestec plictisită guma din capătul creionului plimbându-mi din când în când ochii pe foaia din fața mea. Suntem cu toții de 20 de minute în sală, discutând despre diferite idei și propuneri pe care șeful nostru le mai are. În fiecare marți se decide să facă câte o ședință absolut deloc plictisitoare, în care suntem torturați timp de 40 de minute. Sinceră să fiu, eu personal, vin doar pentru mâncare, nicidecum nu îi ascult vorbele sale așazise "strălucite".

    Un ciocnit în ușă își face apriția în încăpere, întrerupând sesiunea de "idei inovate" ce era dezbătută. După ușa maro de lemn își face apriția unul dintre asistenții noștri. Jur că niciodată nu m-am bucurat atât de mult să văd unul din minionii ăștia.

    Îmi îndrept puțin poziția pe scaun, atenția fiindu-mi asupra ei. Mi-aș dori atât de tare să se întâmple ceva urgent și să fim nevoiți să plecăm de aici, numai ca să scăpăm de cele 20 de minute rămase din această agonie.

   - Jenny, se uită spre mine făcându-le și pe celelalte persoane din această încăpere să își îndrepte atenția asupa mea, au venit niște oameni și întreabă de tine.

    Da! Da, asta era tot ce-mi doream, să scap însfârșit de aici!

  Mă uit spre șeful meu cu subînțeles.

   - Îmi permiteți să plec? Întreb, el dând aprobator din cap știind probabil despre ce este vorba.

    Am ieșit pe hol cât de repede am putut, închizând ușa cu un zgomot mic apoi oftând ușurată.

   - Cine mă caută? O întreb, abia acum lovindu-mă realitatea, realizând că eu nu am programat nimic la ora asta.

   - Sunt unii care vorbesc despre o organizare. Îmi spune aceasta cu privirea ațintită în niște dosare. Au spus că au ajuns mai devreme decât stabiliseră cu șeful.

   Atunci m-a lovit realitatea și mai tare.

  - Mucoșii...

  Mârâi printre dinți, amintindu-mi de discuția de ieri dintre mine și șeful meu. Acum dacă stau mai bine să mă gândesc, 20 de minute în plus de agonie nu sună chiar așa de rău...

  Oftez silențios și continui să merg îndrumată de minioană. Hm cred că șeful are o sensibilitate la oamenii mici, văd că din ultimul timp angajează numai persoane până în 1,50.....

   Pe bune acum. Cred că sunt cea mai înaltă din toată clădirea asta! Bine nu chiar... dar totuși, femeia asta îmi ajunge până la cot....

   Inspir adânc când ajungem în fața unei uși ce știu prea bine unde mă ghidează: spre moarte... nu, glumesc, defapt mă duce în celaltă sală de ședințe ca să spun așa, în locul în care discutăm detaliile cu clienții.

   Intră mai întâi ea, sunetul tocurilor ei nu prea înalte fiind singurul lucru care umplea încăperea, apoi o urmez și eu.

    Ochii mi se plimbă dezorientați prin încăpere pâna ce îi întâlnesc pe cei 5 aflați pe o canapea situată puțin în colțul sălii. I-am analizat fugitiv pe fiecare în parte până am ajuns la cel mai din capăt. Și-a ridicat privirea ce era nu demult concentrată asupra telefonului său.

    Doi ochi căprui, la fel de dezorientați ca și ai mei au făcut contact cu cei ce îmi aprțin. Pupilele i s-au dilatat aproape instant, încercând să-și păstreze aceeași expresie simplă pe față. Ochii lui sunt ispitiți de cicatricea de pe umărul meu drept ce se întinde ușor spre piept și este acoperită de bluza puțin cam dezordonată.