FIVE

Capitolul 1

13 octombrie 2011, Huntertown, USA

Lola

- Hai! Porneşte! Porneşte maşină stupidă! De zece minute mă chinui să pornesc motorul maşinii şi nimic! Nu vrea să meargă. Dacă mă prinde tata că i-am luat maşina, mă închide în casă o lună, dar nu vreau să fiu singura care merge pe jos la şcoală. Am izbit mâinile de volan şi am claxonat din greşeală, iar o bătrânică, noua mea vecină, care îşi plimba căţelul s-a speriat şi s-a uitat nu prea prietenoasă la maşina tatei, bolborosind să merg undeva unde s-ar putea să ajungă ea curând.

Am mai încercat o dată să pornesc maşina, dar am observat de ce nu se mişca: nu mai are benzină! Să nu uit să îi spun lui tati că maşina merge cu benzină, nu cu aer comprimat! Sau mai bine nu, asta ar fi o greşeală fatală. Am mai încercat încă o dată să pornesc maşina, dar l-am văzut pe tata ieşind din casă prin oglinda retrovizoare şi mi-am luat imediat geanta de pe scaunul de lângă şofer şi am zburat din maşină.

- Pa, tati! Să ai o zi bună! Am ţipat în timp ce alergam cât mai departe de el şi de maşină. În clipa în care va observa ce încercam să fac îi va ieşi cafeaua pe nas, daca nu s-a întâmplat deja asta când am claxonat din greşeală.

Am continuat să alerg, dar mi-am dat seama că nu voi câştiga nicio medalie şi am parcurs drumul până la liceu la pas, fiind deja obosită. De ce tocmai mie mi se intâmplă asta? De ce astăzi? Nu putea şi tata să mai întârzie câteva minute, sau măcar să pună benzină la minunatul lui Volkswagen Sharan gri. Doar îşi spală maşina în fiecare săptămână, moare dacă îi pune şi benzină?

Hoinărind pe străzile oraşului, am retrăit momentul când am aflat că ne mutăm. Îmi amintesc perfect când părinţii au dat buzna la mine în cameră să-mi dea vestea cea mare.

- Ne mutăm în America!

 - Ha ha! Foarte amuzant... Mai fac ei glume, dar la ce feţe serioase au făcut, mi-am dat seama că de data asta era ceva serios. De cele mai multe ori încep să râdă înainte să termine gluma. Cum să ne mutăm în America? Sigur e America pe care o ştiu? Voi nici nu ştiţi engleză! De fapt, nu cred că ştiţi vreo limbă străină, le-am spus ridicând din sprânceană.

 - Ne jigneşti! Ştim să vorbim engleza. Mi-a spus tata cu faţa lui de nu-o-face-pe-deşteapta-cu-mine.

 - Ooo da, spuse domnul Mai Compiuter despre el şi doamna Mai Dochiument. Nici nu vreau să-mi aduc aminte ce chin a fost să vă învăţ să căutaţi ceva pe internet!

 - Şi ţi-am dat subiect de discuţie cu prietenii: să te plângi că noi, părinţii, suntem o pacoste.

 - Nici chiar o pacoste... Am spus-o cu cea mai bună faţă de caţeluş care o am. Doar că nu ar trebui să vă apropiaţi de vreun calculator sau laptop şi în niciun caz să intraţi pe internet, şi a urmat o discuţie despre faptul că ei nu ştiu, ba ştiu să vorbească în engleză care s-a terminat seara, târziu după o ciocolată caldă şi un pupic de noapte-bună.

Evident, nu am ajuns în America, ci doar pe o insulă cu două oraşe de pe lângă aceasta. Speram că vom merge în unul din oraşele foarte aglomerate, unde e foarte posibil să dai peste câte o vedetă în fiecare zi, dar îmi convine insula asta. E mai liniştită şi îmi place liniştea, şi peisajele ca în poveşti, care sunt destule pe aici.

După cinci minute de mers-alergat-mers-alergat am ajuns la liceul Rosemoore. Am rămas surprinsă să văd că nu seamănă deloc cu vechiul meu liceu. Acum ştiu de unde vine numele Rosemoore, sunt mai mulţi trandafiri decât în tot Huntertown, iar clădirea arată mai mult ca un castel. Ferestrele albe ce contrastează perfect cu pereţii bej şi cele două turnuri, mai mici decât la castelele din filme, mă fac să visez la prinţul care mă aşteaptă la intrarea în liceu. Dar visul s-a spulberat când am intrat, nu mă mai simt ca o prinţesă, ci ca tipica elevă nouă şi întârziată într-un liceu obişnuit.