FIVE

Capitolul 26

Lola

- Ăă... Nathan? Am rupt tăcerea, amintindu-mi de rugămintea Annei, şi că îmi era datoare-vândută.

- Da? Mi-a zâmbit, şi m-a tras către pat unde ne-am aşezat, el strângându-mă în braţe.

- M-a rugat Anna să te rog ceva, dar să nu-ţi spun pentru că nu vrea să afle nimeni, mai ales tu, sau... James. Am turuit eu, uitând să mai respir şi după ce am luat o gură mare de aer, am continuat şi restul poveştii, la fel de repede. Cred că îi place de James, de fapt sunt sigură, chiar dacă mi-a băgat pe gât alte minciuni şi... a da, rugămintea ei e să afli cât mai multe despre James pentru că e sigură că ţie îţi va spune mai multe decât îi va spune ei, şi sunt de acord, dar...

- Ia o pauză! M-a oprit Nathan, privindu-mă amuzat. Respiră... aşa.

   Am început să respir şi mi-a venit să râd de felul cum i-am turuit toată povestea aceea în mai puţin de un minut.

- Aveţi dreptate la partea că mie îmi spune mai multe, pentru că suntem băieţi, ştii şi tu.

   Am dat aprobator din cap, iar el a continuat.

- Şi o să o ajut pe Anna, fără să afle James de toate astea şi fără să afle ea că eu ştiu. pentru că, până la urmă, îi sunt dator. Ea ne-a ajutat să fim împreună.

- Serios?

- Da, chiar dacă nu pare a fi genul ei, chiar îi place să ajute. Dar depinde cu ce, a chicotit Nathan, sărutându-mă pe frunte.

   În câteva secunte, mi-au trecut prin faţa ochilor momente de când am cunoscut-o pe Anna. Cum la început nu mă suporta şi făcea tot posibilul să mă începărteze de Nathan, ca mai apoi, chiar să ne ajute să fim împreună. Anna era un total mister uneori, şi eram sigură că nici Ruby, Nicole sau Carla nu o cunosşteau în totalitate, chiar dacă sunt prietene de atâta timp. Mă întrebam cine o cunoaşte pe Anna cu adevărat, dar nu găseam nici un răspuns, pentru că nu o văd ca pe o fată ce îi povesteşte tot mamei sale. Şi tatăl ei? Mă gândeam că poate ar fi fost altfel dacă l-ar fi avut alături, şi mă întrebam cum o fi acesta sau dacă mai trăieşte. Din păcate nici Anna nu ştie cine este şi eu nu aveam dreptul să încep să-i caut tatăl, pentru că nici măcar nu ştiam dacă ea ar vrea să-l vadă. Deşi eram sigură că avea o dorinţă, ascunsă într-un colţ al inimii ei, de a-l cunoaşte. Sau măcar să ştie cine este.

   Dar poate era mai bine să nu ştie. Poate tatăl ei nu era atât de bun pe cât şi-ar fi dorit ea, la fel cum nici al meu nu este. Totuşi, eram fericită că am fost crescută de nişte părinţi minunaţi care mi-au fost alături tot timpul şi mi-au oferit toată iubirea de care aveam nevoie. Iar Aveline, mama mea adevărată, este atât de bună şi iubitoare, reuşind să ocupe şi locul tatei. Puteam spune că am cea mai bună familie din lume, pentru că asta simţeam. La fel şi cel mai bun iubit, în braţele căruia am adormit în timp ce mă gândeam la toate acestea şi care s-a strecurat atât de uşor afară din camera mea, încât m-am trezit tocmai dimineaţă, bâjbâind după telefon şi întrebându-mă ce voia de la mine.

   Abia după câteva secunde bune în care m-am holbat la ecranul telefonului, mi-am dat seama că era alarma şi trebuia să mă pregătesc de o nouă zi de şcoală.

   Deşi dormisem buştean toată noaptea, mă simţeam de parcă nu dormisem nici două ore. Tot ritualul de dimineaţă şi drumul spre şcoală a părut ca un vis, din care m-am trezit abia când am ajuns în faţa dulapului meu şi l-am văzut pe Nathan vorbind cu James şi pe Anna că venea spre mine cu gura până la urechi.

- Neaţa’! M-a salutat Anna, toată numai un zâmbet.

- Cum spui tu, am bombănit după ce am căscat pentru a mia oară în acea dimineaţă.

- Cineva nu prea a dormit azinoapte, mi-a cântat Anna la ureche. Ce aţi făcut tu şi Nathan aseară?

- Cineva a dormit azinoapte, şi nu e în apele ei. Am ameninţat-o pe Anna, încercând să-mi opresc un căscat. Şi nu răspund de faptele mele, ai înţeles?

- Hai să-ţi luăm repede o cafea. Mai sunt cinci minute până începe ora.

   M-a târât după ea, salutându-i în fugă pe Nathan şi James, făcându-mă să mă mai trezesc puţin în acea cursă până la cantină. Mi-am luat o cafea din care am reuşit să beau doar două guri, pentru că a trebuit să alerg iar ca să ajung la timp în clasă. Partea bună a acelei zile a fost că am reuşit să rămân trează până la prânz, datorită acelei cafele cu care mi-am fript limba. Partea proastă era fericirea exagerată a Annei, ce dădea de bănuit, când James s-a aşezat lângă ea la masă. Chiar dacă reuşea să se prefacă foarte bine că este indiferentă, cine o cunoaşte cât de cât, îşi dă seama ce încearcă să facă, aşa cum suntem eu şi celelalte trei prietene ale ei.

   Nathan s-a aşezat între mine şi James, iar eu trebuia să fac tot posibilul de a mă abţine să nu spun ceva în gura mare ce ar da-o de gol pe Anna. Iar tentaţia era mare, aşa că i-am dat un ghiont lui Nathan, apoi l-am întrebat din priviri despre plan, iar el mi-a zâmbit. Totul mergea perfect.

- Mâncarea de aici este mereu aşa? A întrebat James, ridicându-şi felia de pizza la câţiva centimetri de gură.

   Şi ce vrea să zică cu asta? Că nu e bună mâncarea?

- Vrei să spui că nu-ţi place? Nu ştiu ce fel de mâncare aveai de unde ai venit, dar aici e foarte bună!

   L-a repezit Anna, uimindu-ne pe mine şi Nathan care ne uitam unul la celălalt, dându-ne seama cât de puţin o cunoaştem. Orice fată normală ar fi tăcut şi s-ar fi înroşit toată dacă stătea lângă băiatul pe care îl place. Dar noi nu suntem fete normale. În niciun caz.

- De unde vin, nu aveam cantină, ci fiecare îşi aducea mâncare de acasă, sau îşi cumpăra de la magazin, i-a răspuns James de parcă era evident.

- Şi tu de unde vii mai exact? L-am întrebat, curiozitatea fiind prea mare.

- Asta nu conteauă, mi-a rânjit întorcându-se înapoi la felia lui de pizza. Unele lucruri e mai bine să rămână nespuse, a continuat.

   Şi dacă vine de unde am venit şi eu? Nici la mine nu era cantină, iar pauza mare era de douăzeci de minute, din care zece le pierdeam stând la coadă la magazin, şi restul mă grăbeam să mănânc pentru că trebuia să înceapă ora. Dar mi-am alungat imediat gândul acela din minte. Nu era singurul liceu din lume cel la care am fost eu şi nici nu-mi amintesc să-l mai fi văzut până atunci. Deşi pare ceva familiar la el...

- Sunt de acord că unele lucruri nu trebuie spuse, cum ar fi problemele de familie, secrete importante, dar ceva atât de obişnuit ca locul de unde vii... Anna a făcut o pauză, ridicându-şi privirea către James şi continuând. Ori eşti vreun spion infiltrat în şcoala noastră, ori vii de la o şcoală pentru delicvenţi şi nu vrei să recunoşti.

   Toate ne-am oprit din ceea ce făceam ca să ne uităm la reacţia lui James, însă acesta continua foarte liniştit să mănânce. M-aş fi aşteptat cel puţin să se înece cu mâncarea, sau în cel mai fericit caz doar să înceapă să râdă, dar el continua să mestece de parcă Anna n-ar fi spus nimic.

- De preferat spion, a spus Ruby care a urmărit tăcută toată discuţia. Nu-mi dai şi mie...

- Nu! A întrerupt-o James, lăsând-o pe Ruby cu gura căscată.

- De ce?

- Pentru că am nevoie de ele!

- Dar îţi poţi lua alte echipamente de spionaj când vrei!

- Răspunsul rămânce nu.

- Mai vedem.

   Ruby s-a îmbufnat, iar James continua să se comporte de parcă am fi stat tot timpul tăcuţi şi mâncând ce avem în farfurie. Pentru un timp, asta am făcut, am continuat să mâncăm în linişte. Până cineva a spart acea linişte.

- E clar. Spion nu e. Anna s-a ridicat de la masă luându-şi şi tava cu ea, amintindu-ne că pauza era pe sfârşite.