Elegii de la marginea lumii

iarna ghioceilor din firele de iarbă

Cât de naiv am putut să fiu și iată-mă acum ajuns,
după 50 de ani, fără puterea de-a mai crede că vreodată ceva
se va putea schimba în bine,
copil uitându-mă la steaua umanității atât de puțin am reușit
și Dumnezeu mi-e martor cât de mult mi-am dorit,
la fel și lumea toată în vâltoarea a două mii de ani.
Numai pulovărul acela a mai rămas
cu izul lui de mucegai din lâna murdară, deșirată
mereu aproape
și umbra sa de zeghe și stigmat
ca o veșnică rană și ocară
vorbindu-i sufletului meu în șoaptă
de câte ori exaltat și cu speranță
am strigat înnebunit de bucurie
spre victoriile Omului.
...dar imediat am înghețat.
cineva întodeauna a venit destul de repede și a învățat să tragă cu arma.
....și atunci cum să mai pot iubi această fiară
și cum să nu-mi pierd credința în umanitate?
dar în visele acestui ins ce mă locuiește,
atât de neștiut și de neînțeles pentru mine?

Da, e drept, sfârșitul acestei ierni
ca orișicare alt sfârșit
va naște iarăși muguri puri prin iarbă
din fibre ce rezistă tainic
Dar asta numai pentru a-i strivi.

Și stau atunci și ascult
povestea bătrânului fir de lână
prin veacuri deșirându-se
cu izul lui de mucegai și teamă
printr-o lume niciodata schimbată indeajuns
și suficient de bolnavă,
gata mereu
de alte și alte,
nenumarate crime.

27 01 2019, duminica