Elegii de la marginea lumii

Amintiri, amintiri, amintiri

Zilele trecute așezase Vakulovski o poză pe facebook

Cu Lorca recitând în fața plutonului de execuție

Nici nu cred ca era una autentică

cum e cea a partizanului sârb

râzând și privind fără pic de frică

spre focul mitralierele germane,

poză devenită reper pentru specialiști.

.

Desigur gestul rămâne și îl credem toți.

Faza asta mi-a reamintit de o mulțime de alte lucruri

În primul rând de vara aceea petrecută în Granada

și de colierul înzăpezit al munților din zare,

de dincolo de casa lui Lorca

apoi de reacția extrem de agresivă a ghidului acelui muzeu

când l-am întrebat unde le este înmormântat poetul.

La fel îmi caut și eu azi trecutul și amintirile

cum Spania își caută și ea

adevărul și trupul ascuns al poeziei sale.

.

Și de o altă poză în care sunt fotografiat stând la o masă

într-un club de dans cu două persoane scumpe inimii mele

pe când asteptam să fiu ridicat din clipă în clipă

și trimis înapoi în țară.

Pe atunci asta mi se părea sfârșitul lumii

abia acum înteleg

că ar fi putut fi doar începutul unei lumi mai bune pentru mine

însă timpul și emoțiile omului sunt atât de schimbătoare

și cu ele odată ceva mereu se desprinde din noi

și pierdem definitiv

că apoi să putem pierde și mai mult

fără sfârșit... mai mult.

.

Ironia face ca acea poză să fie tot așa prinsă cum am vazut-o în prima zi

într-o ramă comună cu un ceas care s-a răsucit ce s-a răsucit și a murit

Tic-tac, ti- tac... nici măcar în imaginația mea el nu se mai aude

și e clar că nu recitam poezii acolo

nici prin gând nu mi-ar fi trecut,

după trei ani de supraviețuire ca emigrant pe străzile Londrei

ajungi un bun practicant zen fără să-ți fi propus

și paharul ăla de guineess de pe masă ce se vede în dreptul meu în poză

stă mărturie clară pentru asta.

Purtam cămașa împrumutată a unui prieten, fără să-i fi spus

și o geacă la fel

scaunele erau îmbracate toate într-un pluș verde ce se dorea luxos

dar era de fapt de prost gust

peste tot candelabre, lumini, oglinzi, reflectoare

și într-o margine a sălii un bar uriaș

unde pentru 5 lire ți se livra un poitin adevărat.

Pe scenă cânta super o trupă irlandeză

faimoasă pentru acele timpuri

: The indians

și chiar mă fascinau, câte pene aveau ei în recuzită numai văzusem de la filmul

cu Tom Brice în rolul lui Winnetou,

Femeia de lângă mine era ca un interior pictat de Velazquez,

într-atât de elegantă și sofisticată

și amandoi priveam către gardă cu figuri de ceară,

iar în spatele meu de undeva, de unde nu se știe,

se ivise umărul dezgolit al unei femei necunoscute

ce comanda cu voce puternică

și mai multă băutură

sau poate era doar aripa ocrotitoare a unui înger

Fotografia e însă taiată în ambele laturi ale ei

persoana din fața noastră nu se vede nici ea

numai paharul de bere abia început

scrumiera la mijlocul mesei ca un scarilegiu pentru privitorul de azi

și în partea de jos a fotografiei

un singur picior al acelei domnișoare

frumos încalțat într-un pantofior clasic, de cabaret

briliant de strălucitor.

.

Eu imi țin mâinile ca și cum ar fi fost deja încătușate

Jucam al naibii cât puteam de bine și jucam prost

rolul unui spaniol cu puține cuvinte în limba sa maternă

Toate filmele îmi explodau în cap ca niște artificii

România încă nu intrase în uniunea europeană

și la metrou și în stațiile de autobuz se făceau puternic razii.

(și vor reveni după brexit, năravurile tind să se păstreze)

.

Trupa tocmai anunța un mare hit al lor

și am zburat fericiți că puteam dansa,

când mai aveam ocazia s-o facem apoi?

de aici a apărut și salvarea

Am dansat cât mai aprope de scenă neăncetat câteva ore,

iar la sfârșit ''regizorul'' a încremenit sala

se intona imnul irlandez

și garda a trebuit să se oprească și ea.

Atunci eu am ieșit să fumez o țigară afară

prin ușa ''Personalului tehnic''

cu băieții ce începuseră să care la autocar deja

din echipamentul acustic.