Adu-ți aminte că m-ai iubit

10-Alo

-Iubita ta?! De când? Cum poți spune asemenea prostie, tu chiar nu ai limite.

Spune fata și își retrage mâna din strânsoarea mea.

-Da, tu chiar ești iubita mea, încă din școala generală, acum doi ani, nu-ți mai amintești?

Dezorientarea din privirea ei mă întristează, poate ea chiar nu își mai aduce aminte.

-Doar uită-te la mâna ta dreaptă, acel inel este dovada sentimentelor noastre.

Ea se uită ușor către mâna cu micul inel neavând un răspuns.Pe fața ei puteam citi doar confuzie și un strop de teamă.

-Să spunem că te-aș crede, cu toate că nu am de ce să mă încred într-un străin, plus că eu nici nu sunt la liceu, sunt la școala generală din Seoul.Spune-mi cum te cheamă, măcar atât sa știu și eu despre tine.

Aceste cuvinte îmi sfâșie acum inima.

-Mă cheamă Bae Jinyoung.Spun după care oftez.

-Acest nume nu-mi spune nimic, îmi pare rău.

Ies rapid pe hol fiind năvălit de emoții, emoții care devin măi apăsătoare.

Nu pot să cred că toată povestea noastră de dragoste s-a șters într-o secundă.Spun asta punându-mi mâinile în cap disperat.Mă sprijin de perete și mă scurg ușor până pe dușumeaua rece a spitalului.

O asistentă trece întâmplător pe hol, știu asta, sunetul pantofilor ei se poate auzi chiar dacă stau cu capul sprijinit pe genunchi.

-Ce s-a întâmplat tinere? de ce ești așa abătut?Arăți de parcă lumea ta s-ar fi terminat.

Refuz să îmi ridic capul deoarece eram prea trist pentru a o face.

-Hei, cu tine vorbesc! Spune aceasta și se lasă pe vine surprinzându-mi privirea.

Simt o mână caldă pe capul meu.Îmi îndrept capul și îmi șterg lacrimile.Sunt întâmpinat de aceeași privire caldă pe care mama mea o avea.

-Hei, îmi poți spune și mie ce s-a întâmplat? Spune acea asistentă fixându-mă cu privirea.

Dau din cap afirmativ și încep să vorbesc...

-Cum să vă spun, eu sunt total bulversat de ceea ce mi s-a întâmplat azi.

-Povestește-mi tinere, poate te pot sfătui eu.

-Păi, să încep cu începutul.Am avut parte de un accident rutier iar iubita mea Yumi a suferit pierderi temporare de memorie din cauza impactului.Aflându-ne acum în spital, ea nu își mai aduce aminte nimic în legătură cu mine sau cum i-am dăruit inelul de logodnă, nici măcar numele meu.Mi-e greu să realizez asta.Spun calm după care oftez adânc.

Femeia se ridică întinzându-mi o mână.Stăm acum față în față.

-Așa, acum e mai bine.Spune asistenta zâmbind.Ascultă tinere, de când sunt eu în acest spital am mai întâlnit numeroase cazuri în care pacienții să nu își mai aducă aminte nimic.După ceva timp și-au revenit, dar este nevoie de timp pentru ca un om să-și poată recăpăta amintirile.

-Apropo! îmi puteți da și mie telefonul dumneavoastră pentru a-l putea contacta pe prietenul meu Jisung?

-Desigur, mi-ar face mare plăcere.

Asistenta scoate telefonul din geantă și mi-l oferă.

-Mulțumesc mult! Spun întinzând mâna, luând telefonul.

Formez rapid numărul și aștept.

*beep..beep....Alo!

-Alo, Jisung, am o mare problemă! Spun într-un glas.

-Ușor, spune-mi calm.

-Păi, am fost implicat într-un accident rutier care s-a soldat cu victime.

-Cum așa? tu și Yumi, sunteți bine?

-Da, oarecum, dar vreau să spun că șoferul taxiului a încetat din viață acum câteva ore...

-Oh, îmi pare rău pentru el.

-Mă simt ca un idiot.Cum am putut, dintre toate locurile de pe pământ, eu să o duc fix pe munte, și pe o asemenea vreme? Strig în disperare prin telefon.

-Nu te mai judeca atât!

Văd că Jisung este un adevărat prieten.În momentele mele de panică el reușește să mă calmeze.

-Of, starea actuală a lui Yumi e numai din vina mea.Din cauza mea Yumi și-a pierdut parțial memoria și odată cu ea și amintirile cu mine.

-Ce vrei să spui?

-Jisung, ea nici măcar nu mai știe cine sunt.

-Nu știu ce să spun, ai răbdare, mă voi gândi eu la un plan.Această fată nu are cum să te uite deoarece tu ești totul pentru ea.

Auzind asta parcă îmi mai revin puțin din acea stare.

-Cum vei face asta?

-Păi, nu eu.....noi, vreau să spun că am să discut și cu membrii trupei, poate au ei vre-o idee mai bună.

-Ok, mă bazez pe voi prieteni.

Închid telefonul și il înmânez acelei asistente.

Acum mai am de făcut doar drumul până acasă.

                                                  Seara

Aflându-mă pe un scaun într-o cameră drăguță de așteptare o asistentă intră pe ușă.

-Domnul Bae Jinyoung! Citește aceasta de pe o foaie.

-Da! Spun de grabă de parcă aș fi la bingo și am realizat linie.

-În această seară sunteți rugat să părăsiți incinta spitalului.

Aceasta îmi face externarea.Pe lângă noi trecu și Yumi, of această fată nici nu ma mai bagă în seamă.Iau repede foaia din mâna asistentei aplecândumă ușor în față, în semn de respect.

-Yumi, stai!

Aceasta nu mă aude sau probabil nu vrea.Aleg să mă țin după ea să văd încotro se îndreaptă.Văd că scoate un telefon dintr-un micuțul buzunar al posetei.Oare ce are de gând?

-Alo, da, vreau și eu un taxi........

-Taxi? spun în șoaptă stând încă în urma ei.

Nu o pot lăsa să plece.Îi urmez cu disperare pașii și cred că am să iau și eu un taxi în urma ei să văd unde are de gând să se ducă.Dau să-mi scot telefonul din buzunar dar acesta lipsea.Of! am uitat că l-am pierdut.Cred că am să recurg la altă metodă de urmărire.

Mă uit disperat în jurul meu imediat ce ies din incinta spitalului.Gândește Jinyoung, gândește.Îmi dau mici lovituri în cap uitându-mă stânga-dreapta.Da, asta e! Spun în gura mare atunci când zăresc o bicicletă roșie ca focul.Norocul meu este că atunci când eram mic mă plimbam mai mereu cu bicicleta bunicului.

Pare a fii a cuiva, dar aleg să o iau oricum.Nu văd pe nimeni în preajmă, nici măcar legată nu era, parcă mă aștepta pe mine.Fluier ceva de neânțeles și pun mâna pe bicicletă, ca și cum ar fi fost a mea.

Acum sunt pe urmele taxiului, mai precis pe urmele lui Yumi.După ceva timp de pedalat simt că picioarele or să mă lase.Răsuflu ușurat văzându-l pe șoferul taxiului încetinind.Acum îmi dau seama unde voia Yumi să ajungă - la ea acasă.

Când aceasta coboară din taxi mă vede, dar pe chipul ei nu e nici urmă de reacție.Acum că știu unde a vrut să ajungă, aleg să îmi continui drumul spre casa mea.