14. Căderea

219 25 34
                                    

   „Speranţa nu înseamnă faptul că aştepţi ca totul să îţi mergă bine, ci faptul că faci ca totul să aibă un scop.”

Vaclav Havel

   Am vazut multe tipologii umane: oameni fericiți, oameni triști, bogați, săraci. Nu îmi spune că umanitatea e lipsită de speranță când mie mi-a fost dat să văd oameni făcuți din bucăți care îi ajutau pe cei care aveau o mică zgârietură.
Am văzut soare, ploaie și curcubeu în același timp.

    În ciuda frigului, pielea îmi era acoperită de o peliculă subțire de transpirație. Simțeam cum fiori reci și calzi mi se plimbă pe piele și eram cu atât mai conștientă de faptul că aveam febră.
Privirea îmi era ațintită în gol, după ce mă trezisem respirând sacadat, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

    Nu îmi place să dorm. Nu îmi place pentru că sunt urmărită până și acolo de coșmaruri. Pentru că sunt urmărită până și acolo de fantomele trecutului.

    Pentru unii somnul înseamnă eliberare din coșmarul realității, însă pentru alții somnul înseamnă doar o continuare a lui în universul inconștientului.

   Se spune că atunci când oamenii sunt în pragul morții, momentele frumoase și cele triste li se derulează prin fața ochilor. Eu eram departe de a fi în pragul morții, dar cu toate astea prin gând mi-au trecut fâșii din trecut.

   Cea mai frumoasă amintire a mea poate fi rezumată la trei culori, albastru, verde și galben.
Nu am un motiv pentru care să vă povestesc asta fix acum, dar mi-ar plăcea să vă arăt și o parte colorată a trecutului meu.

   Zi cu soare... poate prea mult soare pentru că îmi amintesc cum hainele mi se lipeau de corp din cauza transpirației. Tata conducea, mama era pe scaunul pasagerului, iar eu în spatele lor, pe banchetă. Veneam dintr-o călătorie dar nu îmi amintesc cu exactitate de unde. Tata a oprit la un popas, pe marginea drumului și am coborât din mașină. Am luat o pătură și două cutii de pizza și împreună cu ai mei, primul tata, după mama și eu, am coborât un mal ce ducea la un mic râuleț care curgea lin. Apa era foarte limpede și clipocea veselă. Purtam o rochiță galbenă cu nasturi, mai lungă de genunchi și o pereche de pantofiori negrii de pânză. Ne-am descălțat, și am trecut apa cu picioarele goale până la celălat mal. Nu era deloc adâncă, doar până la glezne, dar încă mai simt pietrele ascuțite pe care călcam și cât de rece era apa în acea zi toridă. Tata a trebuit să se întoarcă după mine pentru că mă tot împiedicam și alunecam pe pietre. Îmi amintesc atât de bine cum mi-a prins brațul și m-a susținut cu mâna sa caldă și aspră. Am întins pătura pe iarba verde la umbra unui copac și am mâncat împreună pizza. Am mai stat un timp acolo, întinși pe pătură, eu cu capul în poala mamei, privind cerul albastru, povestind despre diverse lucruri. Din când în când tata încerca să mă gâdile cu câte un fir de iarbă atunci când nu eram atentă.
   Poate că nu e o amintire extravagantă sau complexă, dar simplitatea ei mă învăluie mereu într-o fericire colorată în galben, verde și albastru.

    Am surâs cu gândul la acea zi. Acum îmi simțeam gura extrem de uscată și tânjeam după o gură de apă, însă cele două sticle erau pe partea cealaltă a lui Daniel și pentru a ajunge la ale, eram absolut convinsă că l-aș fi trezit. Așa că doar am încercat să mă ghemuiesc mai bine, să conserv  cumva căldura și să aștept.
Însă ochii îmi deveneau din ce în ce mai grei după minute bune de privit în gol și de rememorat evenimente tragice și frumoase din viața mea, astfel încât am sfârșit adormind.

    - Și l-ați lăsat pur și simplu acolo? Am auzit vag vocea lui Irwin, care însă m-a adus în simțiri.

    - Pe cine am lăsat unde? Țineam încă ochii închiși și am simțit o tresărire lângă mine când am rostit cuvintele.

Ai ajuns la finalul capitolelor publicate.

⏰ Ultima actualizare: Mar 12, 2023 ⏰

Adaugă această povestire la Biblioteca ta pentru a primi notificări despre capitolele noi!

Demonii lui Angelo (16+)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum