Demonii lui Angelo (16+)

2. Lagăr pentru îngeri

    "Monştrii sunt reali, fantomele la fel. Ei trăiesc înăuntrul nostru şi, uneori, câştigă."

Stephan King

    Nu uneori, ci de cele mai multe ori! Ne lăsăm conduşi de instinct pentru că ne temem să analizăm lucrurile în detaliu. Ne temem să nu descoperim o altă parte mai rea a problemei.

    E greu să lupți cu ceilalți, dar e şi mai greu să lupți cu tine însuți, pentru că te cunoşti, îți ştii temerile, punctele slabe, e ca şi cum te-ai dedubla, doi în trupul unuia singur.

Şi mă gândesc, dacă nu rațiunea alege, nici inima, atunci ce e entitatea cu care îmi împart ființa şi care face alegerile în locul meu?

    Răspunsul e unul simplu, sunt eu, e latura aceea întunecată ce există în fiecare dintre noi, pe care o negăm cu certitudine.
    Mi se spuneau poveşti, despre monştrii ce vor veni şi mă vor mânca dacă nu sunt ascultătoare. Abia mai târziu am aflat că monstrul trăieşte în adâncul meu şi că ăsta era modul prin care părinții îmi spuneau să am grijă de propria persoană şi să îl țin bine închis în mine. Doar că le-am înțeles cuvintele abia după ce monstrul mă înghițise deja.

    Amorțiți pe locurile noastre, urmărind îndeaproape fiecare mişcare a lui Angelo, aşteptând. Ce anume, încă nu ştim, dar nici nu vrem să aflăm.
O linişte bizară, morbidă domneşte în jur, înainte ca uraganul să facă ravagii.
    Tot ce se aude sunt indicațiile lui, iar din când în când suspinele din spate ale lui Shelby. La început plângea spasmic, însă după ce Angelo a țintuit-o de câteva ori cu privirea şi încurajată de iubitul ei, Aaron, a încetat să mai plangă, lăsând totuşi în urmă câteva suspine.

    Nu o condamn, nici eu nu mă aflu într-o stare prea bună. Deja începe să mă doară capul şi mă enerveaz mai tare din clipă în clipă. Ştie ce am făcut, sunt sigură de asta, dar nu înțeleg ce vrea să facă şi de ce sunt ceilalți băgați în aceeaşi oală cu mine.

    În stânga şi în dreapta erau copaci, mii de copaci parțial înverziți. Nicio urmă de viață sau de vreo casă, cel puțin abandonată...doar copaci. Ploaia se oprise acum câteva minute, dar cerul era încă întunecat iar vântul şuiara printre crengile arborilor.

    Am ieşit de mult de pe artera principală, iar în cele din urmă am ajuns pe un drum izolat, vechi, probabil neutilizat de mult timp, dat fiind gropile şi crăpaturile adânci din asfalt, acum pline de apă şi crengile căzute peste tot. Pe lângă asta, nu am mai văzut de ceva timp o altă maşină.

    Mi-am aruncat din nou ochii în față, unde Angelo îl analiza atent pe profesor, care conducea în linişte. Dintre toți cei prezenți, cu toții suntem conştienți că domnul Parker reprezintă cea mai mare amenințare pentru Angelo şi poate, salvarea noastră. El era adultul, noi încă mai refuzam să acceptăm că am trecut de mult peste copilărie. În adâncul sufletului chiar speram să facă ceva care să ne scoată din situația asta, pentru că îmi era frică. Nu voiam să o arăt, ca să nu îi ofer satisfacție, dar eram la fel de speriată ca ceilalți, doar că spre deosebire de ei, eu nu mă temeam de moarte, ci de felul în care aş putea muri, de necunoscut.

    – Nu ai din întâmplare un telefon de rezervă nu? Îmi șoptește Daniel. Dezaprob cu o mișcare a capului.

    – Eheei... liniște!

    Fir-ai tu să fii Angelo cu auzul tău și ochii ăia pe care îi mijești la mine.

    Am mers aproximativ o oră, ştiu asta pentru că Daniel are un ceas la mâna stângă.
Nimeni nu a încercat deocamdată să facă nimic. Telefoanele sunt închise în geanta ce acum se odihneşte la picioarele lui Angelo, pe care i le-am dat fără să protestăm. Nu suntem proşti, dimpotrivă, suntem suficient de inteligenți pentru a şti să ne supunem într-o astfel de situație. Cel puțin deocamdată. Nu ştim ce vrea sau cum vor decurge lucrurile. Mai întâi trebuie să cunoşti tactica adversarului şi după să îți clădeşti un plan.