Demonii lui Angelo (16+)

3. În numele iubirii

    " Paradisul este infernul văzut din partea cealaltă."

Umberto Eco 

    Am ajuns la un moment dat să cunosc oameni pentru care nu există bine sau rău, rai sau iad. Pentru ei există doar clipa actuală.

    Şi sincer, uneori îi compătimeam. Păreau atât de fericiți, de lipsiți de griji. Parcă nu simţeau teamă sau vină. Aceştia erau oamenii ce purtau măști, oamenii falși pe care am avut ocazia să îi întâlnesc. Ei sunt siguri că iadul nu există...doar au trăit întreaga viață cu el în suflet încât nici măcar nu îl mai conştientizează.

    Din păcare, ei fac tot ce vor doar pentru că simt că nu pot fi traşi la răspundere. Doar că vine ziua în care fiecare trebuie să plătească pentru greşelile comise, ziua în care fiecare trebuie să ardă în propriul iad.

    Vântul adia printre crengile copacilor, croncănitul unor ciori se auzea de undeva de deasupra, iar paşii noştrii răsunau pe scările crăpate din fața spitalului. În rest totul urla a pustietate.

    Era o admosferă des întâlnită în filme încât a devenit clişeică pentru a descrie o înmormântare. Dar nu era nici vorbă de aşa ceva acum. Un mic detaliu nu se potrivea în tabloul funebru. Arma lui Angelo. Cadavrul îl aveam, din păcate, dar era momentul să aşteptăm şi să ne supunem. În curând numărul înmormântărilor cred că v-a creşte, iar eu cel mai probabil sunt cap de listă.

    Teamă, furie, disperare? Nici decum! Eram liniştită, parcă împăcată cu propria-mi soartă.
Furia şi frica de mai devreme parcă s-au evaporat, lăsând în urmă un gol umplut cu resemnare. Simt că locul acesta mi se potriveşte.

    El mergea în urma nostră asigurându-se că nu facem vreo mişcare ce i-ar putea strica planurile. În spatele meu era Ethan, care parea aproape translucid, tremurând din toate încheieturile. Mi-am tras uşor rucsacul de pe umăr şi l-am strâns la piept. Uneori era mai bine să îți asculți intuiția, iar intuiția mea îmi spunea că, oriunde ne ducea nebunul, nu m-ar fi ajutat cu nimic. Bineînțeles, există posibilitatea să nu mă ajute cu nimic nici dacă îl las aici, dar pe moment pare cea mai bună alegere.

    Angelo s-a întors pentru o clipă cu spatele, timp în care am aruncat, pe cât de silențios posibil, rucsacul după un coş de gunoi spart şi prăfuit, răsturnat într-un colț unde lumina, şi aşa difuză, nu se propaga cu atâta intensitate.

     Nu era deloc ascuns, dar fără o privire atentă nu sărea în ochi. Doar că la contactul cu podeaua, a fost mai gălăgios decât mă aşteptam. Angelo şi-a întors imediat priverea, dar spre norocul meu, Aaron, aflat în fața mea, s-a împiedicat de o bucată de lemn aflată în cale, acoperind zgomotul produs de mine. Ceilalți văzuseră ce am făcut, dar nu au zis nimic.

     Am urcat un etaj. Holurile erau prăfuite, pline de mizerie, de scânduri și bucăți de mobilier. Erau identice cu cele de la parter. Deasupra noastră, în colțurile tavanului atârnau pânze prăfuite de păianjen. Răcoarea domnea în jur, iar mirosul de praf şi igrasie se îmbina perfect cu cel de spital care încă mai persista.
E posibil să fi auzit chițăitul unui şoarece, sau poate era doar imaginația mea.

     La capătul holului, ne-am oprit. O uşă dublă, înaltă şi întunecată, cu modele complicate cioplite direct în lemn se înălța înaintea ochilor noştrii.

    – Vă rog, intrați! Vocea lui era atât de calmă, ca a unui oaspete ce se bucură să îşi invite prietenii în casă, în ajunul Crăciunului.

     Irwin a fost primul care a reacționat. A împins-o degajat cu o mână, iar aceasta s-a deschis cu un scârțâit strident.
I-am urmat pe ceilalți înăuntru, într-o cameră spațioasă, cu tavan înalt, ce părea a fi servit cândva drept sală de şedințe.