FIVE

Capitolul 30

- Bine, mami! A lungit ultimul cuvânt până a sunat ca un scârţâit. Şi ce propui să fac, mami? A accentuat iarăşi ultimul cuvânt.

- În primul rând, să nu te mai miorlăi aşa. Îmi dai dureri de cap.

   Mi-am masat tâmplele, privind-o cum pufneşte şi-şi încrucişează braţele la piept în timp ce-şi îndreaptă privirea către pereţii camerei ce păreau să fie mult mai interesanţi.

- Şi în al doilea rând, să te duci şi să-ţi ceri iertare.

- Dar mi-am cerut! A strigat la mine, fixându-mă din nou cu privirea, făcându-mă să mă încrunt. Of, bine... Şi cam ce ar trebui să-i spun? A ridicat exasperată din mâini, trântindu-se apoi pe pat.

- Ăm... nu ştiu. Îmi pare rău, poate?

- Bine. Îmi pare rău. Atât?

- Trebuie să mai spui şi de ce.

- Bine. Şi... de ce îmi pare rău?

   Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. În acele clipe Anna părea mai neajutorată ca un copil de patru ani ce a fost prins că a mâncat toate prăjiturile şi nu ar trebui. Nu?

- Asta tu trebuie să ştii. Dacă întradevăr îţi pare rău...

- Îmi pare, dar... nu ştiu de ce... până la urmă nu e vina mea că Matt îşi bagă nasul în viaţa mea.

- Pentru că tu l-ai făcut să creadă că are şanse.

- Ce şanse? Asta nu-i dă dreptul să se amestece unde nu trebuie. S-a ridicat în capul oaselor şi mă privea în ochi. Bine... poate că am exagerat şi eu când am spus toate acele lucruri despre el... ia stai puţin. Tu de unde ştii ce s-a întâmplat cu Matt?

- Mi-a spus Aveline după ce i-a spus Fergus, când aceasta l-a văzut aşa deprimat pe Matt. I-am răspuns, amintindu-mi ce îngrijorată părea Aveline.

- Castel de bârfitori! A pufnit Anna, încrucişându-şi mâinile la piept şi privind în altă parte.

- Eşti culmea... am dat din cap încercând să nu zâmbesc la remarca ei.

- Eu sunt culmea?

- Da.

- De ce sunt culmea?

   Mai că zbiera, dar am preferat să tac şi să privesc pe geam până se calmează, iar când a oftat am ştiut că puteam să o privesc iar. Şi era mai calmă.

- Bine, recunosc. M-a luat gura pe dinainte, ce să fac? Matt ar trebui să nu mai asculte pe la uşi! Eram nervoasă... ştii foarte bine că nu mi-a picat bine să aflu că voi locui aici, în amărâtul ăsta de castel, mare cât Rusia şi plictisitor ca Polul Nord şi trebuia să mă descarc cumva.

- Măcar ţi-ai dat şi tu seama în sfârşit de ce îţi pare rău. Spune-i asta şi lui Matt şi să sperăm că te va ierta, deşi eu nu te-aş ierta aşa uşor pentru ce ai spus. Am ridicat din umeri cu o urmă de zâmbet pe buze.

- Ieşi din camera mea! A strigat Anna la mine.

- O acum e camera ta? Am întrebat-o amuzată în timp ce mă ridicam de pe canapea.

- Ieşi! A aruncat cu pernele după mine, dar eu ieşisem deja şi închisesem şi uşa cu un mare şi dulce zâmbet pe buze.

   În sfârşit a venit vacanţa de Crăciun! Nici nu-mi vine să cred că e ajunul Crăciunului... ba da, cred.