Hazard

♚ 1. Hazard: S-au schimbat multe lucruri vara asta

1. Hazard: S-au schimbat multe lucruri vara asta

       — Care dintre voi rămâne acasă în seara asta?

       Mama ne așază farfuriile cu mâncare în față. Eu o împing pe a mea spre Rider și mă ridic să-mi iau cutia cu cereale și un bol din dulap. Știu încă de pe acum că nu o să se sature cu ce are în farfuria lui. Fratele meu e în creștere – nu că eu nu aș fi –, așa că nu îl condamn. Și prefer să mă știu pe mine nemâncat decât pe el. Blanche deja se napustește asupra farfuriei și fură jumătate de bacon pe care-l transferă în farfuria ei. Înghit în sec. O să mănânc ceva mai încolo. Ceva mai consistent decât fulgi fără gust cu laptele pe care-l urăsc din tot sufletul.

       În bucătărie s-a așternut tăcerea și, în afară de mama care trântește câte o farfurie din când în când, nu se aude nimic altceva.

       — V-am întrebat ceva, vrea să fie autoritară, dar vocea îi e doar obosită și atât.

       Duminica este singura zi în care este acasă. În rest, își petrece săptămâna la familia Jeringan, unde lucrează.

       — Nu știu, Rider ridică din umeri. Sigur nu eu.

       Deși are șaisprezece ani, fratele meu fuge de responsabilități ca de naiba.

       — Nici eu, intervine sora mea indignată.

       — Nu mai vorbi cu gura plină, o ceartă mama, apoi își îndreaptă privirea spre mine.

       Nu o văd, dar o simt. Mă prefac totuși că nu observ și îmi torn în bol ultimele cereale care ne-au mai rămas. Nu lucrez în seara asta, și o știe. De altfel, e singura seară pe care o am liberă de vreo două săptămâni încoace.

       — Ei bine, unul dintre voi trebuie să rămână acasă.

       Vorbește cu mine, nu și cu frații mei. Îmi umplu gura cu cereale și o ignor în continuare. Nu e ca și cum aș avea mare lucru de făcut, dar mi-a ajuns până în gât.

       — Chiar trebuie să stea cineva acasă să aibă grijă de el?

       Sora mea e mai curajoasă decât mine și întreabă ceea ce eu nu pot.

       — Am mai vorbit despre asta, Blanche. Unul dintre voi trebuie să fie mereu acasă cu tatăl vostru.

       Îmi ridic privirea exact la timp ca să o văd pe Blanche dându-și ochii peste cap. Rider e prea ocupat să lingă tot din farfurie ca să mai contribuie și el la discuție și oricum n-ar avea cu ce. În afară de un refuz, nu-mi amintesc ultima dată când am auzit și altceva din partea lui.

       — De ce trebuie să fie unul mereu acasă? pufnește Blanche în continuare. Nu e vina noastră că e handicapat și nici nu e chiar tatăl model ca să-mi facă plăcere să-l ajut.

       Scrâșnesc din dinți. Mama izbește de masă cuțitul pe care l-a folosit până acum să taie pâinea, atrăgându-i atenția lui Rider. Blanche face ochii mari, iritată și o cunosc suficient de bine încât să îmi dau seama că urmează să mai spună ceva. Să o scoată pe mama din sărite.

       — O să stau eu, intervin.

       — Chiar nu poate să stea singur? Nu trebuie să rămâi tu acasă mereu, accentuează.

       Spre surprinderea mea, Rider e cel care vorbește, nu Blanche.

       — Las-o baltă, îl rog cât de calm pot.