Intre vis si realitate

Chapter 6

In final, dupa ce inima mi s-a rupt in doua din cauza suferintei, am hotarat sa ies si sa incerc sa o scot in alt mod; asa ca am intins mana bunicului meu sa ma ajute. Initial mi-a intins si el mana si cand eram aproape sa o prind, acesta incepu sa rada. Si radea si nu se mai oprea si eu tipam la el sa ma ajute, pentru ca masina se oprise intr-un mod aiurea si nu aveam cu sa ies din ea fara ajutor, mai ales ca acum se clatina mult mai tare.

In sfarsit imi era frica. Frica de moarte. Incercam din rasputeri sa o trezesc pe bunica, inainte ca masina sa ia foc sau chiar sa cadem amandoua in rapa. La un moment dat copacul in care ne-am oprit a inceput sa scartaie si sa se rupa incet. Se vedea ca nu era prea batran si ca toata agitatia mea din masina ii provocase ruperea, chiar dezradacinarea.

Era ireal. Nu as fi crezut vreodata ca am sa ajung in situatia asta. In final copacul s-a rupt si masina a inceput sa alunece incet dupa el in prapastie. Eu am facut un ultim gest de a ma salva, dar bunicul era acum pasionat de un fluture care i se asezase pe deget.”

Apoi visul s-a terminat sau mai bine zis nu s-a terminat, doar ca acea senzatie de cadere pe care o simteam in final a fost caderea mea din pat. M-am lovit de parchetul tare al camerei mele si acest lucru m-a scos din cosmar.

Nu stiu ce s-ar fi intamplat daca nu as fi cazut. Poate as fi murit. Poate…

 Ioana.

Dupa ce mi-am inchis jurnalul am continuat sa imi frec mana pe care cazusem. Ma durea putin, dar nu intr-atat incat sa ma duc la doctor. Lucrul bun era ca nu cazusem pe mana dreapta asa ca puteam sa particip azi la cursuri.

Dupa ce am facut un dus calmant, mi-am ales hainele pentru azi – un maieu alb cu o fusta crem si niste sandale joase. Mi-am prins parul intr-un coc simplu si dupa ce mi-am mancat cerealele, am plecat sa ma intalnesc cu Irina, sa mergem la ore.

In dimineata aceasta Irina era insa tacuta si se pare ca nici nu isi gasea locul, asa ca am inceput eu sa aduc vorba de ziua precedenta.

-          Scuze ca am plecat atunci fara sa imi iau la revedere.

-          A, nu e nimic. Era o urgenta, nu? Intreba ea nesigura.

-          Aa.. da.

-          Nu trebuia sa aduc vorba de cupluri atunci nu?

-          Da asa e. A fost ciudat.

-          Da, stiu. Adica nu mi-ai zis ca are prietena si am crezut ca te place, iar cum tu erai mai rezervata am zis sa iti dau un branci.

-          Hm…

Se pare ca ii venise cheful de vorba si in timp ce ea povestea de diferite lucruri si incerca sa isi justifice actiunea, eu stateam si o ascultam. In final nu i-am spus nimic de Tom si de seara trecuta. Vroiam sa se simta putin rau, pentru ca nu era treaba ei sa se bage in viata mea. Era mai mult decat capabila sa imi fac un prieten, iar dupa gandurile mele eu si Tom am fi fost oricum impreuna… la un moment dat.

Nu spun ca acum suntem impreuna, pentru ca nu suntem, adica toata lectia de pictura tot ce a facut a fost sa stea serios si sa se uite in fata. Eu tot ma uitam sa vad daca are de gand sa imi ofere si mie un zambet sau sa imi adreseze vreun cuvant, altul decat “buna” de la inceput.

Era posibil ca toata seara trecuta sa fie doar o inscenare? Ca el sa aiba prietena, dar sa imi fie atat de bun prieten, incat sa vrea sa ma protejeze?

Nuu… nu cred.

Cand s-au terminat cursurile, am avut intentia de a ma duce la el sa vad de ce se poarta asa, dar dupa ce mi-am strans eu lucrurile el deja plecase, la fel si Irina. Asa ca am iesit si eu din cladire si i-am cautat pe amandoi cu privirea. O zarisem pe Irina, fix in momentul in care se urca in autobuz. Nu ma asteptase si asta era insa ceva ciudat, pentru ca mereu ma astepta sa mergem amandoua acasa.