Cu cartile pe fata - Agatha Christie

Capitolul 5

Al doilea ucigaș?

Doamna Lorrimer își făcu o intrare aristocratică în sufragerie. Arăta puțin palidă, dar calmă.

-Îmi cer scuze că vă deranjez, începu comisarul Battle.

-Trebuie să vă faceți datoria, desigur, spuse doamna Lorrimer pe un ton scăzut. Sunt de acord că poziția în care mă aflu e una neplăcut, dar nu am cum să mă eschivez. Îmi dau seama foarte clar că unul dintre cei patru oameni din încăpere trebuie să fie vinovat. Evident, nu mă pot aștepta să mă credeți pe cuvânt că nu sunt eu acea persoană.

Acceptă scaunul pe care i-l oferi colonelul Race și se așeză în fața comisarului, privindu-l cercetător cu ochii ei cenușii, inteligenți.

-Îl cunoșteați bine pe domnul Shaitana? începu Battle.

-Nu foarte bine. Îl știu de câțiva ani, dar nu eram prea apropiați.

-Unde l-ați cunoscut?

-La un hotel din Egipt - Winter Palace din Luxor, cred.

-Ce impresie v-a făcut?

Doamna Lorrimer ridică vag din umeri.

-Îl consideram - n-are rost să mă ascund - un soi de șarlatan.

-Mă scuzați că vă întreb, dar aveți motive să-l eliminați?

-Serios, domnule comisar, chiar credeți că aș recunoaște dacă aș avea? replică ea amuzată.

-Posibil, spuse Battle. O persoană inteligentă ar ști când este probabil ca un lucru să iasă la iveală.

Doamna Lorrimer își înclină capul, dusă pe gânduri.

-Mai e și asta, da, desigur. Nu, domnule comisar, nu aveam nici un motiv să-l elimin pe domnul Shaitana. Îmi este indiferent dacă e viu sau mort. Îl consideram un poseur, un cabotin, uneori mă enerva. Asta este - sau mai degrabă era - atitudinea mea față de el.

-Am înțeles. Doamnă Lorrimer, îmi puteți spune câte ceva despre ceilalți parteneri de joc?

-Mă tem că nu. Pe maiorul Despard și pe domnișoara Meredith i-am întâlnit pentru prima dată în seara asta. Amândoi par niște oameni încântători. Pe doctorul Roberts îl știu vag. Cred că e un medic foarte căutat. 

-Nu e medicul dumneavoastră?

-O, nu.

-Acum, doamnă Lorrimer , îmi puteți spune cât de des v-ați ridicat de pe scaun în seara asta e îmi puteți descrie și mișcările celorlați trei?

-M-am gândit că s-ar putea să mă întrebați asta, replică ea fără șovăire. Am încercat să-mi aduc aminte. Eu m-am ridicat o dată, când eram ,,mortul". M-am dus la șemineu. Domnul Shaitana era în viață atunci. Am comentat că e foarte plăcut să vezi un foc de lemn.

-Și el v-a răspuns?

-Că urăște radiatoarele.

-A mai auzit cineva conversația ?

-Nu cred. Am coborât vocea ca să nu-i întrerup pe jucători. Doamna Lorrimer adăuga pe un ton sec: De fapt, aveți doar cuvântul meu că domnul Shaitana trăia și a vorbit cu mine.

Fără să ia în seamă înțepătura, Battle își continuă interogatoriul metodic.

-Cât era ceasul?

-Cred că jucam de o oră.

-Și ceilalți?

-Doctorul Roberts mi-a aduc ceva de băut. Și-a luat și el un pahar - asta a fost mai târziu. Și maiorul Despard s-a ridicat să-și ia o băutură - pe la 11 și un sfert, aș spune. 

-Doar o dată?

-Nu, de două ori. Bărbați s-au mișcat destul de mult, dar nu am remarcat în detaliu ce făceau. Domnișoara Meredith și-a părăsit doar o dată scaunul, cred. S-a dus să se uite la cărțile partenerului ei.

-Dar a rămas lângă masa de bridge?

-N-aș putea spune cu precize. E posibil să se fi îndepărtat.

-Totul e foarte vag, mormăi Battle.

-Îmi pare rău.

Comisarul își repetă numărul de iluzionism, arătându-i pe neașteptată pumnalul lung și delicat.

-Vreți să vă uitați la ăsta, doamnă Lorrimer?

Când ea îl luă îl fără nici o emoție, o întrebă: L-ați mai văzut?

-Niciodată.

-Și totuși era expus pe masa din salon.

-Nu l-am observat.

-Sunteți de acord că, dispunând de o armă ca asta, o femeie ar putea să ucidă la fel de ușor ca un bărbat?

-Presupun că da, spuse doamna Lorrimer încet, după care îi returnă obiectul mic și elegant.

-Cu toate astea, urmă comisarul, femeia respectivă ar trebuie să fie destul de disperată. Și-a asumat un risc enorm. Așteptă un minut, însă doamna Lorrimer nu vorbi, așa că reluă: Știți ceva despre relațiile dintre ceilalți trei și domnul Shaitana?

-Absolut nimic.

-Sunteți amabilă să-mi oferiți  opinia dumneavoastră cu privire la posibilul criminal dintre cei trei?

Doamna Lorrimer se îndreptă de spate. 

-Nu sunt deloc amabilă să fac așa ceva. Consider că e o întrebare foarte nepotrivită.

Comisarul arăta ca un băiețel fâstâcit care tocmai fusese dojenit de bunica lui. 

-Adresa, vă rog, mormăi el, trăgându-și mai aproape carnețelul de notițe.

-Cheyne Lane 111, Chelsea.

-Și numărul de telefon?

-45632, Chelsea.

Doamna Lorrimer se ridică. 

-Vreți să mai întrebați ceva, domnule Poirot? spuse Battle în grabă.

Doamna Lorrimer se opri cu capul ușor înclinat.

-Ar fi potrivit atunci , doamnă, să vă solicit opinia despre partenerii dumneavoastră nu ca potențiali asasini, ci ca jucători de bridge?

-Nu am nici o obiecție să răspund, dacă  e legat în vreun fel de chestiunea de față, deși nu văd cum ar putea, rosti ea cu răceală.

-Voi decide eu asta. Răspunsul dumneavoastră doamnă, dacă binevoiți.

Doamna Lorrimer i se adresă detectivul pe tonul unui adult răbdător care îi face pe plac unui copil prostuț:

-Maiorul Despard e un jucător bun , rațional. Doctorul Roberts riscă, dar își joacă genial, mâna. Domnișoara Meredith e o jucătoare bunicică, dar un pic cam precaută.  Altceva?

Efectuându-și propriul număr de iluzionism, Poirot scoase cela patru fișe mototolite cu scorurile de la bridge.

-Dintre scorurile acestea, doamnă, e vreunul al dumneavoastră?

-Ăsta e scrisul meu, spuse ea după ce le examină pe când. E scorul de la al treilea rober.

-Și scorul acesta?

-Trebuie să fie al maiorului Despard. El taie rândurile pe măsură ce avansează.

-Și acesta?

-Al domnișoarei Meredith. Primul rober.

-Deci cel neterminat e al doctorul Roberts ?

-Da.

-Mulțumesc, doamnă, nu mai am întrebări.

Doamna Lorrimer se întoarse spre doamna Oliver.

-Noapte bună, doamnă Oliver, Noapte bună domnule colonel.

Apoi, după ce dădu mâna cu toți patru ieși.