The Player

Capitolul 1

Ca în fiecare seară de sâmbătă stau retras în camera mea butonând plictisit telecomanda, pentru a găsi un program cât de cât interesant.  Ar fi binevenită o pungă de chipsuri sau de popcorn, nu ştiu de ce nu m-am gândit mai  devreme la asta. Dar acum nu mai pot coborî deoarece părinţii mei mai mult ca sigur sunt în living, şi chiar nu vreau sa dau  ochii cu ei. Nici măcar  nu-i pot numi părinţi  fiind că nu se comportă deloc ca unii, aceştia tratându-mă ca pe un străin, doar că sunt mult mai amabili cu străinii.

Las telecomanda din mână şi mă întind spre noptiera din dreapta patului, pentru a ajunge la telefonul care a vibrat scurt. Se pare că am primit un mesaj de la Alex în care îmi spunea că toată gaşca s-a strâns în barul de la periferia oraşului unde obişnuim să ne facem veacul. Îi răspund cu un simplu “Ok”, îmi iau hanoracul negru de pe spătarul scaunului  şi cheile de la maşină de pe birou. Ies din cameră şi păşesc uşor pe scări pentru a nu atrage atenţia asupra mea sperând  să nu fiu observat.  Dar din păcate trebuie să trec prin faţa fotoliului unde tatăl meu vitreg  îşi citeşte ziarul ca de fiecare dată.

- Unde te duci la ora asta? mă întreabă el punând ziarul pe braţul fotoliului şi privindu-mă sfidător.

- Afară.

Şi exact  cum mă aşteptam simplul fapt că a dat cu ochii de mine a început o ceartă de toată frumuseţea. Certurile în casa asta sunt la ordinea zilei chiar şi atunci când nu există niciun motiv, aşa că mă aştept în fiecare secundă să înceapă una.

- Iar ieşi cu derbedeii ăia? În fiecare seară ieşi cu drogaţii ăia şi pierzi timpul aiurea. Ai examene care te aşteaptă şi nu faci nimic în legătură cu asta, îmi spune el ca un tată iubitor.

- Derbedeii şi drogaţii ăia sunt prietenii mei. Şi nu te preface acum că îţi pasă de mine, mă răstesc la el.

- Ai examene băiatule, lasă prostiile.

Şi ce voia sa audă? Că merg la colega mea de clasă  ca să  invăţăm pentru  testul  de la istorie de săptămâna viitoare? Chiar dacă era adevărat, el tot nu m-ar fi crezut. De data asta tac şi mă îndrept către hol.

- De ce nu poţi fi şi tu ca Benjamin? mă întrebă privind-mă intens.

Când am auzit numele ăsta, brusc sângele mi s-a urcat la cap şi cred că am scos abur pe nas. Pur şi simplu urăsc când mi-l dau de exemplu pe fratele meu mai mare care şi el la rândul meu mă tratează oribil,cu multă superioritate.

- Nu mi-l mai daţi de exemplu pe ratatul ăla.

- Ratatul ăla a obţinut o bursă şi are un viitor strălucit. Ar trebui să-l iei drept exemplu.

Oamenii ăştia îl idolatrizează pe Benjamin şi nu uită să-mi amintească niciodată cât de minunat e el şi ce eşec în calitate de fiu sunt eu.

- Ştiu că nu mă suporţi aşa că mai bine m-ai lăsa să plec odată, îi spun arătându-i uşa.

- Nu te răsti la tatăl tău. se bagă şi mama care între timp a venit să asiste şi ea la cearta noastră, în timp ce ştergea cu un prosop o farfurie udă.

Asta îmi mai lipsea, să vină şi ea. Nu era suficient că John mi-a stricat seara, acum a venit şi ea să se ia de mine în acelaşi timp cu el. Chiar fac echipă bună în privinţa asta.

- El nu e tatăl meu şi nu are niciun drept să îmi vorbească aşa având în vedere că nu se ocupă deloc în ceea ce priveşte existenţa mea, mă răstesc la ea în timp ce mă încalţ cu adidaşii aruncaţi la întâmplare.

- Ştiu că nu mă suportaţi, că sunt o povară pentru voi. Credeţi că nu mi-am dat seama că nu sunt dorit în familia asta, şi numai Dumnezeu ştie de ce mai sunt încă aici? Staţi liniştiţi că într-o zi voi pleca şi nu mă veţi mai vedea niciodată, continui eu văzând că nu mai zic nimic, ci mă privesc cu privirea lor dispreţuitoare, cea pe care o cunosc foarte bine şi care nu mă mai afectează deloc.