Black coffee and green tea

Capitolul 1: Întoarcerea

Șoferul parchează chiar în fața porților principale și imediat coboară din mașină pentru a-mi deschide ușa și a-mi ține umbrela. Aștept cuminte acest gest oribil de cavaleresc cu care sunt deja obișnuită și am grijă să nu îmi uit nimic pe bancheta din spate. Când ușa se deschide simt cum adierea rece a toameni mă învăluie imediat și mi-e imposibil să nu închid ochii de plăcere. Apuc mâna șoferului și pășesc în picăturile de apă ce par să se intensifice.

-Să îmi duci bagajele în cameră și după ești liber, îi zic imediat și iau umbrela din mâna acestuia fără a-i mai arunca o privire. 

Probabil îl las ferm surprins de fuga mea evidentă dar, deși ploaie din jur purifică aerul, dacă mai săteam mult sub supravegherea familiei mele mă intoxicam. Mă strecor așadar printe picături în încercarea de a găsi fețe noi și vechi. În fiecare an elevi tot mai interesanți se strecoară pe băncile școlii și, deși îmi păstrez mai mereu latura distantă și personalitatea de neatins, îmi place să admir mulțimea și diversele fețe din jur.

Pierdută printre gânduri nici nu realizez că nu m-am mișcat mai mult de câțiva metri de lângă mașina din care șoferul îmi decarcă acum bagajele. Porțile cele mari, negre și din fier masiv, precum cele ale unei închisori, sunt singurele prin care se poate observa clădirea școlii, campusul  fiind înconjurat de un zid de cărămidă roșie de trei metri. În spatele meu sunt clădiri de birouri, o cafenea și chiar un mic chioșc de ziare, o cu totul altă lume față de școala denumită și inima Londrei. 

Ploaia începe să se intețească așa că și eu măresc pasul și intru cu încredere pe porțile larg deschise, ele deschizându-se doar azi cu ocazia primei zile de școală fiindcă în timpul anului elevii au o cu totul altă ieșire. Inaintez pe aleea din beton cu pași apăsați, ținând fruntea sus și spatele drept. Sunt sigură că din perspectiva grupului de boboci par ca scorpia școlii care urmează să le facă viața un coșmar... poate o să fac asta, mă plictisesc de moarte în ultimul timp. Cu toate acestea întrega mea concentrare stă în a nu face contact cu solul (eu și tocurile cui nu ne-am înțeles niciodată), nu de alta dar sunt sigură că machiajul meu s-ar distruge doar în secunda în care m-aș împrieteni cu o baltă. 

Un tunet se aude cu putere în jur și eu tresar speriată, pierzându-mi chiar echilibrul pentru o secundă dar trec repede peste moment. La urma urmei Melissa Debois nu poate fi văzută speriată de un fenomen al naturii inofensiv. 

Clădirea din fața mea este absolut divină, din piatră roșie și marmură albă, e o adevărată operă de artă. Are doar trei etaje dar este exitinsă pe o suprafața destul de mare și împărțită pe două corpuri. În primul,  în care învăț eu, sunt clasele de gimnaziu și liceu și în al doilea care este mult mai mare este cursul universitar. Cu alte cuvinte poți să începi cursurile aici ca un student în clasa a 5-a și să termini direct cu diplomă universitară, ceea ce am de gând să fac și eu. Visez cu ochii deschiși la zilele când voi fii eu însămi studentă în timp ce ajung la ușa ce duce în aripa universității unde se va ține deschiderea. Îmi închid umbrela și după ce o scutur intru cu încredere înauntru (fară a arăta că pâna acum am dârdâit practic de frig).

Înauntru mă învăluie o căldură plăcută și sunt imediat recunoscătoare lui Fred, administratorul care din nou s-a gândit la bieții de noi și furioasă climă londoneză. Îmi trec o mână prin părul precum aurul grâului ca să fiu sigură că nici o șuviță nu îmi stă rebelă, nu îmi pot permite o imagine negativă din prima zi.

-Domnișoară Debois, mă întorc imediat ca să dau de Profesorul Jefferson, un bărbat aproape de vârsta a 2-a, mustăcios și foarte înalt, care se comportă mai tot timpul ciudat.

-Domnule profesor, o adevărată plăcere să vă revăd, spun imediat cu o privire malițioasă.

-Oh, domnișoară, plăcere e evident de partea mea. Sper că o să vă văd și anul acesta la cursul meu despre istoria religiilor în evul mediu.