Black coffee and green tea

Capitolul 1: Întoarcerea

-Ați dori să dau drumul la aerul condiționat, domnișoară Debois? vocea șoverului mă trezește din visare și din spatele ochelarilor de soare îi arunc o previre pieziș.

-Nu, spun, dar te rog să te grăbești pentru că nu vreau să întârzii la festivitatea de deschidere.

E posibil ca tonul meu să fi fost mai aspru decât mi-aș fi dorit dat fiind că acesta nu mai spune nimic și își întoarce privirea înapoi la drum. Îmi aranjaz ușor rochia roz pal dintr-un material mult prea subțire pentru vremea mereu schimbătoare din Londra și apoi scot din geantă una din cărțiele pe care mătușa mea mi le-a dat înainte de a părăsi Franța. Este o ediție limitată a biografiei unui dictator francez din perioada interbelică. Oftez, fiind deja plictisită de primul paragraf, dar mă chinui să termin măcar prima pagină ca apoi să clachez practic și să îi trimit mesaj cam singurei mele prietene și probabil singura ființă care mă mai ține întregă la cap.

Hei Sofi, ai ajuns?

Aceasta nu îmi răspunde imediat timp în care mă strâmb la dictatorul mort de pe coperta impecabilă.

Hei, Liss! Doar ce am aterizat și îmi aștept mașina, dar cerule am atâtea să îți spun că nici nu mă vei crede!

Sofia a fost mereu mult prea entuziasmată pentru gustul familiei mele, dar după ce au auzit numele  întreg al acesteia mătușa și unchiul nu au mai avut nimic de comentat. Trăiesc de aproape 13 ani în această lume a egoismului și încă sunt scârbită până peste cap de ea.

Ia-o mai ușor, îi scriu eu, o să îmi povestești totul la festivitatea de deschidere.

De-abia aștept să te văd, fată! Parcă a trecut o veșnicie de când a început vacanța de vară. Trebuie garantat să mergem la shopping weekendul viitor pentru că sunt sigură că ai tăi ți-au umplut geamantanele doar cu haine plictisitoare.

Un zâmbet mi se pune imediat pe buze când îmi imaginez că de-abia ce a ajuns în țară și Sofia Vergara este gata de cumpărături. Îmi reiau fața serioasă când văd că șoreful îmi aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Nu pot să las încă garda jos având în vedere că atâta timp cât sunt încă aici sunt pe teritorul familiei mele.

Îi mai tastez prietenei mele încă câteva mesaje cu privire la călătoria mea și la cât de dor îmi e de ea și apoi îmi pun telefonul înapoi în geantă. Îmi e cu adevărat dor de Sofia, ea și fratele meu vitreg sunt singurele persoane cu care nu trebuie să vorbesc despre politică sau sociologie. Într-un fel ciudat știu că o sa-mi lipsească Franța așa cum îmi lipsește  în fiecare an, dar cu siguranță nu o să duc dorul oamenilor de acolo.

Privind cum clădirile se scurg pe geamul mașinii care a fost pusă de familia mea să mă aducă de la aeroport observ că mai sunt doar câteva străzi până la destinație, colegiul St. Xavier. Afară vremea s-a stricat și câțiva stropi de ploaie au început să lovească timizi capota mașinii. Oftez și mă uit dezamăgită la sandalele mele alb imaculat, total nepotrivite acestei vremi ploioase. Eu am încercat să îi spun mătușii Emma că o ținută atât de prezentabilă și mai ales oribilă cum ar sublinia Sofi nu se va potrivi niciodată acestei țări.

Sunt îmbrăcată cu o rochie simplă dintr-o mătase destul de subțire care îmi depășește doar puțin genubchii cu mâneci trei sperturi și un decolteu ridicat. Culoarea roz pal îi dă un aer și mai delicat, iar sandalele de un alb celest cu doar doua breteluțe fine  și un toc cui dau o notă de eleganță care... sunt sigură că va dispărea imediat ce fața mea o sa facă contact cu prima baltă din curea școlii. Dar bine înțeles că nu ține de ce cred.

Mașina se oprește după încă câteva minute de mers și eu răsuflu ușurată în sinea mea pentru că în sfârșit voi gusta din nou dulcea libertate. Deși majoritatea elevilor sunt adesea îngroziți de prima zi de școală pentru mine aceasta este ca o gură de aer proaspăt după ce am stat închisă într-o saună.