Zi după zi- Every day

Zi după zi, un alt trup

Mă trezesc gândindu-mă la ziua de ieri. Bucuria vine din faptul că îmi
amintesc, durerea din acela că ştiu că a fost ieri.
Nu sunt acolo. Nu sunt în patul lui Justin, nu sunt în corpul lui Justin.
Astăzi sunt Leslie Wong. N-am auzit ceasul sunând şi mama ei e supărată.

- Scoală! strigă ea, zgâlţâindu-mi corpul cel nou. Ai douăzeci de minute şi Owen pleacă!
- Bine, mamă, mormăi eu.
- Mamă! Dacă maică-ta ar fi fost aici, nu ştiu ce-ar fi spus!

Accesez repede mintea lui Leslie. Bunica, aşadar. Mama a plecat deja
la lucru.
În timp ce stau sub duş, spunându-mi că trebuie să fac unul scurt, mintea îmi zboară un minut la Rhiannon. Sunt sigur că am visat-o. Mă întreb: dacă am început să visez când eram în corpul lui Justin, el a continuat visul? Se va trezi gândindu-se cu drag la ea?
Sau ăsta e doar un alt gen de vis de-al meu?

- Leslie! Haide odată!

Ies de sub duş, mă şterg şi mă îmbrac repede. Îmi dau seama că Leslie
nu e o fată deosebit de simpatizată. Puţinele fotografii ale prietenelor ei,
pe care le are în jur, par făcute fără tragere de inimă, iar preferinţele ei în
materie de îmbrăcăminte sunt mai mult ale unei fete de treisprezece ani, şi nu ale uneia de şaisprezece.
Mă duc la bucătărie şi bunica se uită urât la mine.

- Să nu-ţi uiţi clarinetul, mă avertizează ea.
- N-am să-l uit, îngân eu.

La masă e un băiat care îmi aruncă o privire înveninată. Fratele lui Leslie, presupun - şi apoi asta se confirmă. Owen. Elev în ultimul an. Cel ce mă duce la şcoală.
M-am obişnuit foarte mult cu faptul că majoritatea dimineţilor în
majoritatea familiilor sunt exact la fel. Mă dau jos din pat împleticindu-
mă. Mă duc împleticindu-mă la duş. Mormăi la micul dejun. Sau, dacă părinţii dorm încă, ies din casă în vârful picioarelor. Singurul mod de a-
mi păstra interesul este să caut variaţii.Variaţia acestei dimineţi provine de la Owen, care aprinde o ţigară cu marijuana în clipa în care urcăm în maşină. Presupun că asta face parte din rutina lui de dimineaţă, aşa că am grijă ca Leslie să nu pară la fel de surprinsă ca mine.
Totuşi, după vreo trei minute de mers, Owen aruncă un „Să nu spui o vorbă". Eu mă uit pe geam. Două minute mai târziu, spune:

- Uite ce-i, n-am nevoie să mă judeci, bine?
Ţigara s-a terminat deja, nu l-a binedispus deloc.
Prefer să fiu doar un copil. Îmi dau seama cum, pe termen lung, fraţii
vitregi îţi pot fi de ajutor în viaţă - cineva cu care să împarţi secrete de familie, cineva din generaţia ta care ştie dacă amintirile tale sunt corecte
sau nu, cineva care te vede la fel la opt ani şi optsprezece ani şi patruzeci
şi opt. Înţeleg asta. Dar, pe termen scurt, fraţii vitregi sunt, în cel mai bun caz, un chin şi, în cel mai rău caz, o teroare. Cele mai multe abuzuri pe
care le-am suferit în, e adevărat, neobişnuita mea viaţă, au provenit de la fraţi şi surori, fraţii şi surorile mai mari fiind, în general, cei mai răi.
La început eram naiv şi presupuneam că fraţii şi surorile sunt aliaţi fireşti,
tovarăşi înnăscuţi. Şi uneori, contextul permitea să se întâmple asta -dacă eram într-o excursie cu familia, de exemplu, sau dacă era o
duminică leneşă în care să facă echipă cu mine era singura formă de
divertisment a fraţilor mei vitregi. Dar în zilele obişnuite, competiţia e
regula, nu colaborarea. Sunt dăţi când mă întreb dacă nu cumva, de fapt,
fraţii şi surorile sunt cei care sesizează că ceva e în neregulă la persoana în care sălăşluiesc şi se hotărăsc să profite. Când aveam opt ani, o soră mai mare mi-a spus că o să fugim împreună, apoi, când am ajuns la gară, a renunţat la partea cu „împreună", lăsându-mă să rătăcesc acolo ore în şir, prea speriată ca să cer ajutor, speriată că o să afle şi o să mă mustre aspru că am pus capăt jocului nostru. Ca băiat, am avut fraţi şi mai mari şi mai mici care s-au luat la trântă cu mine, m-au lovit cu pumnii, mi-au tras şuturi, m-au muşcat, mi-au dat brânci şi mi-au spus nenumărate cuvinte grele.
Cel mai bun lucru la care pot să sper e un frate liniştit.