Arată-mi lumea prin ochii tăi #Finalizată

Capitolul 3

    Lizzi

       Faptul că nu văd, m-a făcut să îmi dezvolt mult mai mult celelalte simțuri.
  Adică pot să identific orice fel de mâncare după mirosul său. Sau pot să indic un obiect doar dubă sunetul pe care îl face.
   Asta mă ajută să mă orientez în lumea din jurul meu.
  
    Când ajung acasă e încă devreme așa că sunt singură. Mă schimb într-o rochie mai lejeră și ies în curte. Mă așez pe un șezlong la soare și îmi pun niște căști în urechi.
  Muzica mă calmează mereu. Mi se pare că atunci când ascult muzică, mă desprind de lumea aceata și plutesc spre un loc nou, un loc unde am propria mea poveste. Unde sunt normală. Unde ochii mei nu sunt defecți.
   Ascult versurile și le fredonez încet cât timp razele soarelui îmi mângâie pielea.
  
   Cristian e primul care ajunge acasă.
-Lizzi? Am ajuns! îl aud strigând din hol
  Mă ridic și intru și eu. Deja nu mai am nici o problemă să mă mișc prin casă. Vă spun din nou că dacă în acest moment nu ați știi, nu ați spune că nu văd.
   Aud două perechi de pași și știu că mai e cineva cu el. Ascult atentă până în momentul în care știu că amândoi au intrat în bucătărie:
-Hei, Colton!
-Hei, Lizzi! Ce mai faci?
-Bine. Tu?
-Am venit cu Cristian să își ia echipamentul.
-Aveți antrenament? întreb eu doar de dragul de a face conversație pentru că știu programul tuturor membrilor din familia mea pe derost.
-Da. Avem antrenament.
   Colton e cel mai bun prieten a lui Cristian încă de când erau mici așa că el a cam fost pe aici mereu. E tare de treabă pentru un puști de vârsta lui. Știe ca și familia mea că atunci când se află în preajma mea, nu poate doar să dea din cap ca și răspuns deoarece eu nu îl văd.
   Aud ușa frigiderului deschizându-se și închizându-se.
-Mă întorc peste vreo câteva ore. Anunță-i te rog pe mama și tata.
-Bine.
   Aud pașii lui Cristian când se apropie de mine și mă trage spre el ca să mă îmbrățișeze.
-Ne vedem mai tarziu!
-Distractie la antrenament!
-Pa, Lizzi!
-Pa, Colton!

   Mama și tata ajung cam în același timp. Mama pregătește cina în timp ce  tata tunde peluza. Eu citesc câteva pagini dintr-o carte până când mama mă strigă la masă.
   După cină urc înapoi în camera mea și mă pun în pat. Imi pun din nou căștile în urechi și mă las furată de somn.

  ***

   Următoarea zi când merg la spital, intru și mă îndrept spre lift.
   Apăs butonul pentru etajul la care trebuie să merg:
-Vă rog, țineți liftul!
  Aud niște pași grăbiți și mă dau mai în spate când cineva intră în lift. Ușile se inchid și îl aud că apasă un buton.
-Mersi. îl aud spunând
  Apoi probabil că își întoarce capul și se uită la mine pentru că spune:
-Oh, hei, Lizzi! Sunt Logan, ne-am intalnit ieri, când am demonstrat cât de idiot pot să fiu.
   Chicotesc ușor:
-Mda, imi aduc aminte.
   Cred că zâmbește și el. Ii ascult respirația încă precipitată și imi dau seama că a alergat ca să prindă liftul.
  Liftul se oprește și ușile se deschid.
-Ei bine, aici trebuie să cobor.
  Dau din cap:
-Pa, Logan!
-Pe mai tarziu, Lizzi!
   Ii ascult pașii în timp ce iese din lift și ușile se închid în urma lui.

  ***

    Mama mă roagă să o ajut să pregătească o prăjitură în timp ce tata și Cristian repară mașina în garaj.
   Deoarece nu pot să văd gramajul, în mare, treaba mea e să bat ouăle, să spăl fructele și să rup în bucățele ciocolata. Nimic din ce mama nu ar putea să facă fără ajutorul meu dar știu că oricum nu de asta vrea să gătesc cu ea.
   Ii place să mă știe aproape. Ii place să povestesc cu ea. Ii place când îi pun întrebări și încearcă mereu să îmi răspundă cât de bine poate la toate:
-In curând Cristian va avea meciul la care o să vină sponsorii.
  Zâmbesc:
-E grozav! Sunt sigură că o să primească o bursă.
-Da. Și eu. E totuși ceva să ai o bursă cu un an înainte de ultimul an.
-Asta înseamnă să ai talent și să fii dedicat iar Cristian e ambele.
   O simt pe mama că zâmbește. Mă sărută pe frunte și simt o ușoară înțepătură în inimă. E normal să își facă griji pentru Cristian. El e planul nostru de viitor. El e cel care o să plece la facultate. Cel care o să se mute de acasă și o să se descurce pe cont propriu. Care o să locuiască intr-un cămin studențesc și care o să meargă la petreceri. E normal să își facă griji din cauza asta pentru el. Adică până la urmă, eu o să rămân aici. Cel puțin până când termin facultatea. O să merg la niște cursuri speciale după ce imi aleg spre ce specialitate o să merg și chiar și apoi, probabil că nu o să plec niciodată prea departe. O să am mereu nevoie de ei.
   Și din punctul acesta de vedere, simt cum boala mea îmi taie aripile.