Eu încă te iubesc - Cristina Chiperi

26. Nicest thing - Kate Nash

Furculița a alunecat pe farfurie producând un sunet iritant când domnul Sullivan a înfipt-o într-o bucățică de pui pe care mama l-a pregătit pentru cina aceea foarte specială. Scopul pe care voia să-l atingă mama în acea seară era să ni-l prezinte pe noul ei cavaler, cu toate că nou nu era tocmai cuvântul potrivit, deoarece se cunoșteau de foarte mult timp! Atunci am aflat că povestea lor a început puțin după ce tatăl meu a decis să ne părăsească fără vreun motiv. În orice caz, intenția mamei mele s-a transformat într-un eșec total. Nimeni nu reușea să pronunțe ceva. Din când în când Ricky tușea încercând să rupă tăcerea jenantă, dar în zadar. Eu nu voiam să deschid gura, era într-adevăr prea stânjenitor să cinez cu domnul Sullivan, prefăcându-mă că omul acela nu ar fi fost profesorul pe care l-am urât cel mai tare pentru că m-a torturat cu predicile sale. Lui Ricky, în schimb, îi era absolut indiferent. Îi era de-ajuns să știe că era un om cu cap pe umeri, în stare să aibă grijă de mama, cu toate că ea putea să se descurce foarte bine și de una singură.

— Ce spuneți? Trecem la desert? a întrebat maică-mea.

— Desigur! a răspuns Sullivan cu entuziasm; cu prea mult entuziasm pentru gustul meu.

Când am auzit soneria de la ușă, am sărit în picioare atrăgând atenția tuturor. Da, era prea mult entuziasm și din partea mea, dar nu conta. Persoana care se afla de cealaltă parte a ușii trebuia să fie salvarea mea, m-aș fi retras pentru restul serii în camera mea. Deoarece profesorul meu era la noi, mi-ar fi convenit să fac orice, până și să rezolv ecuații, dar cât mai departe de bucătărie.

— Scuzați, probabil e Dylan, vrem să studiem matematica împreună. Îmi pare rău, dar voi omite desertul! am mințit.

Nu-mi părea rău deloc, mai degrabă, asta mă făcea să mă simt cea mai fericită fată din lume.

— Vai, nu-ți face griji, scumpo. Am să vă aduc câte o felie de tort ție și lui Dylan ca să aveți poftă de a învăța, a spus zâmbind mama mea și jur că aș fi îmbrățișat-o în acel moment.

Am ieșit din bucătărie săltând de bucurie: m-am eliberat de cina plictisitoare și mă aștepta o seară frumoasă cu Dylan.

Îmi promisesem să fac ceva privitor la sentimentele mele față de el și, de fapt, începând cu acea seară lucrurile trebuiau să se schimbe. Dylan, pentru mine, ar fi devenit doar un prieten, un prieten dispus să-mi dea o mână de ajutor la matematică. Da, eram într-adevăr hotărâtă, nu mi s-a mai întâmplat să mă simt așa înainte de momentul acela. Aveam o forță interioară care mă înspăimânta.

Am deschis ușa casei și m-am pomenit cu zâmbetul lui frumos în față. Mi-am mutat privirea la frumoșii lui ochi întunecați.

Lucy, încetează! Respiră adânc și gândește-te că băiatul pe care îl ai în față e ca și Tyler sau oricine din prietenii tăi de la școală, m-am încurajat, și asta am făcut.

Dintr-odată, am reușit să-mi reprim orice sentiment inoportun. În fața mea era pur și simplu un prieten drag.

— Am întârziat? a întrebat.

— Nu, ai venit la momentul potrivit. M-ai salvat de la o cină plictisitoare, am răspuns făcându-i semn să intre.

— Ah, da, corect. Faimoasa cină... a chicotit apropiindu-se de bucătărie ca să-i salute.

Pas după pas eu continuam să-mi repet mie însămi: Prieten. O prietenie pe care nu trebuie s-o distrugi, Lucy. Trebuia să-mi amintesc că el era un băiat ca mulți alții, că nu avea nicio relație specială cu mine și mai ales, nici n-a avut vreodată. Lui îi plăcea Caroline, eu voiam să-i dau o șansă lui Daniel. Conform planurilor mele și conform imaginației mele, totul trebuia să iasă perfect.