Eu încă te iubesc - Cristina Chiperi

3. Cred că ar fi cel mai bine pentru ambii...

 — Glumești, nu-i așa? a întrebat Beth, lăsând să-i cadă din mână o bobiță de strugure.

Mi-aș fi dorit foarte mult să fie vorba de vreo glumă, dar din păcate nu era așa. Într-adevăr am rugat-o pe Caroline să fie partenera mea de dialog la franceză.

— De ce? Spune-mi doar de ce-ai făcut-o? Eu... chiar nu reușesc să înțeleg, mi-a spus foarte mirată.

— Nu știu, Beth, okay? Fără să-mi dau seama m-am pomenit în fața ei și am întrebat-o, m-am justificat.

Beth s-a aplecat înainte să-mi vorbească fără ca nimeni să audă.

— Tu chiar îl ajuți pe Dylan? Vreau să-ți amintesc că-ți faci ție rău.

M-am îndepărtat de ea pufnind.

— Beth, cred că ar fi cel mai bine pentru ambii. El în sfârșit va vorbi cu fata pe care o iubește de mult timp, iar eu voi putea să-l uit pentru totdeauna.

M-am ridicat în picioare.

— Poate că viitorul meu iubit e undeva după colț și m-așteaptă! Poate așteaptă cu nerăbdare să mă întâlnească.

M-am întors brusc și am întâlnit ochii frumoși ai lui Dylan.

— Cine așteaptă cu nerăbdare să te întâlnească?

Am hotărât să mai stau pe scaun și să mă duc după apă un pic mai târziu. Nu m-aș fi îndepărtat de masă tocmai când a ajuns și Dylan.

— Un prieten de-al meu, a răspuns rapid Beth. Sâmbăta asta mergem la o petrecere și un prieten de-al meu arde de nerăbdare s-o cunoască.

Am făcut ochii mari, în timp ce mă așezam la locul meu lângă Dylan. Eram sigură că era vorba doar de o scuză ca să mă acopere.

Dylan s-a întors spre mine, cu sprânceana ridicată și o expresie ciudată pe chip.

— Într-adevăr? Nu credeam că ai putea fi genul de fată care iese sâmbăta în oraș ca să cunoască pe cineva.

Mi-am ațintit privirea asupra lui Beth; dacă aș fi putut o străfulgeram.

Dylan mă cunoștea atât de bine, încât știa că nu-mi plăceau situațiile de acest gen și că mai degrabă aș fi preferat să-mi petrec seara de sâmbătă citind o carte și sorbind o ceașcă de ceai sau privind un film liniștit, cu un bol de pop-corn în mână. Da, așa eram eu.

— Nici eu... am șoptit ca să nu mă audă. Se întâmplă să-mi doresc să petrec o seară altfel decât de obicei, am adăugat ridicând tonul vocii. Știi, ca toți adolescenții normali.

Dylan m-a privit și mai mirat decât prima dată.

— Vezi, toți se schimbă, a zis Beth, atrăgându-i atenția. Va fi o petrecere distractivă, ar trebui să vii și tu.

Jocul lansat de prietena mea era clar: pentru a nu știu câta oară încerca să-l facă gelos. Și știam că nici de data asta nu va reuși.

— Am să mă gândesc. Nici mie nu-mi plac lucrurile de un anumit gen, a spus el, trimițându-mi o altă privire întrebătoare.

Nu mințea. Eu și Dylan semănam foarte mult. Și el își petrecea seara de sâmbătă acasă cu prietenii, ori pur și simplu cu mine. Dar din când în când se lăsa convins de Tyler să participe la vreo petrecere.

— Să-mi dai de știre ca s-o previn pe prietena care organizează totul, a spus Beth.

Era totul adevărat: petrecerea ar fi avut loc și Beth se aștepta ca eu să vin. Era oare adevărată și povestea cu prietenul pe care trebuia să mi-l prezinte? Însă nu mai conta, deoarece pentru niciun motiv din lume nu m-aș fi dus la petrecerea aceea.