Alekzandre - PUBLICATĂ

➳ 11. Nu pot lupta cu fantome

11. Nu pot lupta cu fantome

Mă trezesc din cauza căldurii. Muzica de la radio se aude încet și motorul e pornit, însă scaunul din stânga mea e gol. Îmi amintesc frânturi din seara trecută - Alek sărind la Carter și împiedicându-mă să port o conversație cu el; Alek care la un moment dat a început să râdă. Nici acum nu sunt sigură cum m-a convins atât de ușor să urc în mașină și să merg cu el. Mă pierd atât de repede în prezența lui încât nici nu m-am deranjat să-l întreb unde mergem, și iată-mă acum, singură în mașină, naiba știe unde.

Picioarele îmi sunt acoperite cu o pătură, iar scaunul a fost lăsat în spate. Aș vrea să nu zâmbesc când mă gândesc că Alek s-a gândit totuși la confortul meu, dar o fac. Mă ridic în fund și arunc o privire pe geam. Mi se taie respirația. Plaja e ultimul loc unde credeam că o să mă trezesc. În mijlocul pădurii, în timp ce Alek îmi săpa groapa suna mult mai plauzibil în mintea mea.

Opresc motorul, împachetez pătura și cobor, luând-o cu mine. Sunt destul de sigură că e interzis să parchezi pe nisip și mai sunt destul de sigură că lui Alek nu-i pasă. Stă cu spatele la mine, în apropiere de ocean și e singurul om de pe plajă. Străbat încet distanța dintre noi, renunțând la cel de-al treilea picior al meu - abia aștept să nu mai am nevoie de cârja aia idioată. Mă apropii încet, încercând să-mi dau seama ce face. Stă aplecat și pare concentrat. Abia când ajung în spatele lui îmi dau seama că notează ceva într-un carnet. Aș vrea să mă rotesc și să îl las singur pentru că nu vreau să-l întrerup. Aș mai vrea și să-mi dispară zâmbetul ăsta tâmp de pe buze.

- Am decis să nu te omor, vocea lui e somnoroasă și obosită.

Mă întreb dacă a dormit vreun pic.

- Mă întreb de ce te-ai răzgândit, îi răspund în timp ce despăturesc pătura.

I-o așez pe umeri. Își închide carnetul și îl aruncă pe nisip, apoi îmi aruncă o privire peste umăr. Mă așez cu greu și încerc să păstrez o distanță sănătoasă între noi. Mă privește indignat și vine mai aproape de mine. Îmi așază jumătate de pătură pe umeri.

- Mulțumesc.

Aș vrea ca vocea să-mi sune natural, dar e exact opusul. Își strânge genunchii la piept și își încrucișează brațele pe ei.

- Ai reușit să dormi?

Clatină din cap, cu privirea fixată asupra valurilor. Îmi place oceanul - mereu mi-a plăcut - și iubesc mirosul diferit și sărat și în oricare altă zi, aș admira oceanul, dar Alek e aici și am dificultăți în a mă concentra pe altceva.

- Ai nevoie să dormi, vocea mi se frânge. Și să mănânci.

Nu-mi amintesc să-l fi văzut mâncând ceva de când a ieșit din spital și nu-mi place grija asta care răsare în mine.

- Da, mamă.

Vrea să își bată joc de mine, dar e prea obosit ca tonul să-i mai fie ironic.

- Vorbesc serios, hotărăsc să nu cedez.

- Știu.

Își rotește capul spre mine, lipindu-și obrazul de încheietură. Nu-l întreb de ce suntem aici. Nu-l întreb nici ce scria. Nu-l întreb nici ce îl bântuie și de ce nu e pregătit să mă lase să plec încă. Dacă ar fi fost, m-ar fi lăsat să mă duc acasă aseară.

- N-am vrut să mă întorc, rupe tăcerea și mă bucur că nu e vreo întrebare banală de genul cum ai dormit?

- Se pare că te tot răzgândești. N-ai vrut să te întorci, n-ai mai vrut să mă omori, zâmbesc.