➳ 7. Nu știu ce fel de pastile i-au dat

17.1K 1.8K 452
                                    

7. Nu știu ce fel de pastile i-au dat

       — Da, am ajuns, îmi mint mama cu nerușinare, însă prefer să fac asta.

       Sunt epuizată și nu există cuvinte potrivite pentru a-i explica îndeajuns cât de săriți de pe fix sunt Alek și Malakai.

       — Și ce ai de gând să faci acum? O să stai acolo în continuare?

       Nu prea am avut timp să mă gândesc la asta, dar mama are dreptate. Când ajung în San Diego, nu pot să continui să locuiesc în același apartament cu Adelaide și Ellie. Cu cea din urmă nu am nimic de împărțit, dar dacă aș avea de ales, aș prefera să nu o văd pe Adelaide în fiecare dimineață și să îmi amintesc că dintre toți bărbații cu care putea să se cupleze, a trebuit să o facă cu iubitul meu.

       — Presupun că o să mai stau câteva zile, oftez. O să mă interesez să văd dacă mai pot să fac cerere pentru o cameră în cămin. Nu-ți face griji.

       Știu că asta e imposibil, dar mă face să mă simt mai bine dacă i-o spun.

       — Ai grijă de tine. Sună-mă să-mi spui ce faci.

       — Sigur, mamă.

       — Cum a fost drumul?

       — Totul a fost bine, mint din nou.

       Aș vrea să închei conversația ca să nu fiu nevoită să o mint în continuare.

       — Bine, îmi răspunde pe un ton distant, apoi închide.

       Asta am vrut, însă nu așa, să-mi închidă telefonul în nas. Încep să cred că n-ar mai trebui să am așteptări de la nimeni din jurul meu. O să o sun mâine și o să încerc să nu mă mai comport de parcă nu vreau să vorbesc cu ea. Dar sunt obosită, n-am mâncat de ieri și nici n-am avut parte de un somn prea bun. În plus, mi-am petrecut mai bine de jumătate de zi înțepenită pe un scaun.

       Dacă aș fi avut piciorul în ghips, mi-ar fi fost mult mai greu să conduc, dar nu am decât prostia aia de ciorap medicinal care nu prea mă ajută. Ăla, plus o durere cumplită din cauză că l-am forțat puțin.

       Se pare că Alek nu e răcit, așa cum credeam, ci doar deshidratat. Ni s-a spus că putea fi mai rău, și deși l-au ținut până acum în perfuzie, au preferat să-l țină și sub observație peste noapte. Malakai a refuzat să-l mai vadă după ce l-au internat și pentru că nu am fost sigură că n-aș fi început să-l iau la rost, l-am rugat să-și închirieze o cameră la un hotel, dacă găsește vreunul, sau să doarmă în mașină dacă vrea. Orice, numai să nu fie prin preajma mea.

       Așa că iată-mă acum, admirând priveliștea de la geamul din camera de spital a lui Alek. Nu e nimic interesant de văzut. Doar câteva mașini parcate în fața spitalului și copaci. Nici nu știu unde ne aflăm. Mă întorc pe scaunul ăla incomod pe care l-am tras mai aproape de patul lui și mă las pe spate, cu brațele încrucișate la piept și ochii închiși.

       — Nu ți-a spus nimeni că nu-i frumos să minți?

       Inspir adânc înainte să-mi fac curaj să deschid ochii. E ciudat – golul ăsta care mi s-a format în stomac imediat ce l-am auzit vorbind.

       — Nu ți-a spus nimeni că nu-i frumos să tragi cu urechea la conversațiile oamenilor?

       — Nu știu sigur. Rețin numai ce e important.

       Își întoarce capul spre dreapta, în direcția mea.

       — Ce cauți aici?

Alekzandre - PUBLICATĂUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum