Before

19. Tu nu ești ca ele Rylee.

     — Rainer, oprește mașina! a strigat.

     — De ce?
     Vocea mea era surprinzător de calmă. Nimic din toate astea nu mă speriau.

     — Ști câte târfe care nu se mai opreau din țipat am avut în scaunul acela? Lor le-a plăcut, i-am spus rânjind.
    
     — Ți-ai pus în gănd să ne omori în seara asta?
     Am râs.

     — Dacă ai fi fost ca ele ți-ar fi plăcut. Dar nu ești, Rylee. Tu nu ești ca ele.

     Deși vocea mea era furioasă, încercam să fiu clar pentru ea. Nu eram beat, la naiba, doar încercam să îi spun prin cuvintele pe care eram capabil să le înțeleg că trezea ceva în mine ce nimeni altcineva nu a trezit vreodată.
    Cauciucurile scrâșnira într-o altă curbă și am ajuns pe contrasens.

     — Rainer, te rog, a spus strângându-mă de braț.
    Privirea ei mi-ar fi trezit o urmă de milă, dacă știam cum se simte mila.

     Am schimbat vitezele și am pus frână înainte să opresc pe marginea drumului. M-am aplecat spre scaunul ei iar spatele ei s-a îndreptat privindu-mă încruntată, înainte să sară direct afară din mașină.
     Nu era suficient de rapidă. Am apucat-o de solduri și am ridicat-o așezând-o pe capota mașinii mele. Eram deasupra ei, iar ea urma să asculte fiecare cuvânt pe care îl aveam de spus. 

     — Treci înapoi în mașină, i-am mârâit în față.
 
     — Nu.

     Privirea mi-a alunecat în jos, pe tricoul ei rupt care se vedea prin jacheta mea și am simțit cum furia mea revenea.
     
     — Urcă în mașină, am spus, de data asta mai rar. A dat din cap în semn că nu iar pumnul meu s-a lovit de capota mașinii. A tresărit închizând ochii și părea pe punctul de a izbucni în lacrimi. Am regretat instant ce tocmai făcusem.
 
     — De ce faci asta? M-a întrebat.
     Nici eu nu știam.

     — Nu vreau să vorbesc acum, Rylee.

     — Lasă-mă să conduc, atunci, a sugerat ea.
 
     — Nici să nu te gândești, doar urcă în mașină și o să te duc acasă.
   Buzele mele erau aproape, iar corpul îmi era fierbinte. A clipit rapid și a observat cât de mult îmi îngropam corpul în al el. Nu pentru că voiam să o fac, ci pentru că aveam nevoie de ea.
     S-a răsucit încercând să se îndepărteze de mine, dar brațele mele erau sprijinite de o parte și de alta a corpului ei, iar șansele să plece de aici erau destul de mici. Cum am spus, nu se mișca destul de rapid.

     — Nu am încredere în tine, Rainer. M-ai salvat mai devreme doar că să mă sperii, nu cred că o să mă duci acasă fără alte incidente, a spus.
     Mi-am retras brațele pentru o secundă iar a a pornit în direcția cealaltă. O speriasem pentru că voiam să învăț o lecție. Nu aveam vreo idee cum să fac asta cu cineva că Rylee, pentru că nu mai întâlnisem pe nimeni ca ea, iar ea nu putea să își dea seama de asta.
      Până să se îndepărteze prea mult, m-am apropiat de ea și am ridicat-o de pe pământ, aruncând-o pe umărul meu.

     — Pune-mă jos! A strigat în timp ce dădea din picioare și mă loveam cu pumnii. O țineam calm de genunchi în timp ce ne întoarceam la mașină. Încercam să mă conving că trebuia să o duc acasă și să îmi elimin nervii într-un fel.
    Am așezat-o din nou pe capota mașinii și iată că ajunsesem în aceeași poziție ca mai devreme. Stăteam între picioarele ei iar ea a înroșit brusc. Trebuie să recunosc, aș fi vrut să i-o trag pe capota mașinii mele. 
     M-am aplecat ușor în timp ce ea bătea în retragere, dar buzele mele erau îndeajuns de aproape încât am fi putut să recreem sărutul sălbatic pe care îl avusem la mine acasă.

     — Rainer, a șoptit.
   Ochii mei îi căutau pe ai ei.

     — Îți promit. Doar dacă îmi ceri tu.

    Gura mea coborî ușor într-o parte și îi atinse obrazul iar o plăcere nedorită ieși de pe buzele ei printr-un suspin.
     Iisuse, mă simțeam de parcă tocmai câstigasem la loterie!
     Desii nu o sărutam, gura mea aluneca lăsându-i pe piele urme de dorință. Știam că și ea își dorea același lucru ca mine. Știam că era a doua oară când era pe cale să fie de acord. Părea să se abțină să nu abandoneze, așa că m-am apropiat de urechea ei și i-am șoptit:

     — Acum pot să te sărut? 

     Nu a spus nimic. Nu voia să mă opresc. Buzele mele s-au oprit peste ale ei.

     — Vreau să te ating.
     I-am șoptit pe buze.

     — Vreau să simt ce e al meu.

     A dat din cap în semn că nu și a închis ochii. Bine. Am răbdare cu tine, Rylee.
    I-am luat refuzul în serios și am făcut un pas în spate, deși ea rămăseseră acolo așteptând mai mult.

     — De ce te porți așa? Am întrebat-o.

     — Cum mă port, Rainer?
     A sărit de pe capota mașinii și s-a așezat în fața mea de parcă își dorea să mă confrunte.
     Aș fi putut să îi spun cât de nehotărâtă era, după părerea mea. Aș fi putut să îi spun că îi știam deja planul.

     "O să mă trezesc într-o zi, o să îi slăbesc puterile și o să îl fac pe Rainer Devon să se îndrăgostească de mine." Așa suna în capul meu. Asta îmi imaginam că spunea de fiecare dată când ne apropiam unul de celalalt. Aș fi un nemernic dacă nu as recunoaște că presupusul ei plan începea să funcționeze.