Before

7.Am încurcat-o.

     — Mulțumesc pentru asta, dar mă descurcam și singură, i-am spus făcând o piruetă ca să ajung în fața lui. 

     — Te descurcai? M-a întrebat el.

     — Nu, dar îl puteam alunga și singură.

     — Ai dreptate, Rylee. Sincer, nu mă interesează dacă trăiești sau mori. 

      Nici pe mine, voiam să îi spun, însă doar m-am întors cu spatele la el și mi-am scos telefonul din buzunar vrând să îmi continui drumul singură. Nu avea motive pentru care să îi pese de mine și îl înțelegeam perfect. Nici eu nu voiam asta. Îl voiam cât de departe era cu putință.

     — Oprește-te, îl aud spunând din spatele meu. Vocea lui era mult mai calmă acum și mă făcea sa mă liniștesc într-o situație ca asta. Dar eu nu voiam. Nu voiam să mă liniștesc în preajma lui.

     Îl ascult și mă opresc pentru câteva secunde privindu-l. Înalt și bine făcut, părul negru în bătaia vântului și ochii lui gri care îi străluceau în întuneric. Ți-ai dorit să nu mai vezi vreodată pe cineva care arâta atât de bine? Ei bine nici eu, până acum. 

     — Vreau să ajung acasă, iar tu mă faci să îmi pierd timpul, i-am spus eu. 

     — Te duc eu, spune apoi urcă pe motocicletă așteptând ca eu să îl însoțesc. Am pufnit apoi m-am întors din nou cu spatele la el. 

     — Poate că pe tine nu te interesează, dar nu vreau să îmi pierd viața, spun eu. M-am îndepărtat puțin de el, când alt tufiș începuse să se miște.

     Oh, la naiba!

     — Rectific, nu mă interesează dacă trăiești sau mori, când ești singură. Aș fi primul suspect dacă te-aș lăsa aici, a spus el. 

     — Da, da, Rainer. Pornește mai repede, spun răsuflat în timp ce mă apropii de el. Îmi înmânează casca lui, iar eu mi-o așez pe cap, după care mă aplec spre el și îmi împreunez brațele în jurul lui, agâțându-mă ca de un copac. Parfumul lui îmi inundă simțurile. Îmi plăceau băieții care miroseau a parfum, dar el miroase doar sa șampon și a gel de duș. Ceva de vis. Ce tot zic aici? Încerc sa îmi șterg aceste gânduri din minte în timp ce el pleacă de pe loc.

     Închid ochii și îl țin strâns de talie. Nu știam dacă să am sau nu încredere în el și nici nu voiam să am încredere în cineva ca el. El era cu Lola. 

     Nu puteam să simt nimic pentru el.

     Nu trebuia să simt nimic pentru el.

     Nu doream să simt nimic pentru el.

     Îmi las capul pe spate lui și puteam să simt că se uita la mine din cauza emoțiilor pe care le simțeam. 

     Aproape adormisem până când Rainer oprește motorul. Mă dau jos de pe motocicletă și îmi scot casca de pe cap apoi o așez pe motor în timp de îmi dau rapid cu mâna prin păr. Am rămas pentru câteva secunde în fața lui cu privirea ațintită spre pământ. Nu m-am putut abține să nu zâmbesc prostește, deși încercam. Cu toate că privirea mea nu era ațintită către el, știam ca mă privea. Inima mi-a luat-o la trap deși știam ca nu e bine ce se întâmplă.

     Nu voiam să vorbesc cu el, deoarece presupun că nu aveam nimic frumos să îi spun. Nici el nu părea că voia să spună ceva.

     Clipesc de câteva ori și îmi revin cu picioarele pe pământ. Ticălosul. De ce aveam întotdeauna nevoie de o secundă sau două să îmi amintesc de ce îl uram?

     Părul lui negru și strălucitor era vraiște.

     Iubesc asta.

     Ochii lui străluceau de atâta încredere și adrenalina.

     Iubesc asta.

     Brațele și pieptul tonifiante tocmai mă făcuseră sa mă întreb cum ar fi sa îi simt pielea.

     Iubesc asta.

     Mă făcuseră să uit cât era de nemernic.

     Urăsc asta.

     Clipind, mi-am alungat încă o data gândurile care îmi aduceau aminte de el, iar dintr-o dată pantofii mei au devenit interesanți. Nu înțelegeam de ce nu puteam să plec o dată din fața lui și să mă închid în cameră până uitam tot ce se întâmplase în seara asta. 

     — Încă nu mi-ai mulțumit, spune spărgând liniștea. Și uite-l, stricând încă un moment pe ziua de astăzi.

     — Să îți mulțumesc? Pentru ce?

     Eram surprinsă și confuză în același timp. Ziua nu trebuia să se termine fără ca eu și Rainer să continuăm sa ne urâm reciproc și nu mă deranja deloc.

     Întrebarea pe care tocmai am pus-o mă făcea sa par fraieră și oarbă, de parcă nu am asistat la toate chestiile întâmplate mai devreme. Puteam sa jur că Rainer o sa vrea ceva în schimbul ajutorului acordat, iar eu nu aveam nimic pentru el.

     — Dacă nu eram eu, acum încă erai pe șoseaua aia înconjurată de șobolani. Ce este? Părinții tai nu te-au învățat că e frumos să le mulțumești oamenilor care te ajuta?

     — Mulțumesc, i-am spus încet.

     — Poți să mai repeți o dată, îngeraș?

     — Mulțumesc, Rainer, pentru că nu m-ai lăsat să mor ca tu să fi principalul suspect. Și nu îmi mai spune așa. 

     — De ce nu? Nu dau porecle tuturor. 

     Și dacă ai făcut-o aș propune să mai repeți o dată pentru că suna bine ieșind din gura ta, am vrut să îi spun însă nu am făcut-o. 

     — Nu îmi pasă, dar nu o mai face și a doua oară, nu îmi place, spun.

     —Mie, îmi place.

     — Bine, Rainer. Mulțumesc pentru drum, acum poți să te duci naibii, îi spun și mă întorc ca un fulger spre ușa casei lăsându-l în urmă. Nu am auzit motorul, semn că încă nu plecase, așa că m-am întors spre el aducându-mi aminte că aveam o întrebare importantă în minte, la care doar el avea răspunsul.

     — De ce i-ai spus lui Trevor să stea departe de mine?
     Și-a îndreptat alene privirea spre mine și a arcuit o sprânceană.
    
     — E mai bine dacă nu ști răspunsul la fiecare întrebare, Rylee.

     Până să îmi dau seama la ce se referea, și-a pus casca pe cap întorcându-se cu spatele la mine. Motorul mă atenționează că Rainer a plecat, iar eu respir ușurată apoi intru în casă fără să fac prea mult zgomot.