Eu încă te iubesc - Cristina Chiperi

6. Încă nu te-am îmbrățișat azi

— Menține-ți calmul, okay? Cel mai bun lucru pe care poți să-l faci acum este să-i ignori comportamentul de idiot. Dacă va vedea că nu reacționezi la provocări, sunt sigură că te va lăsa în pace, am încercat s-o consolez.

Într-un fel, am reușit s-o liniștesc pe Beth și s-o conving să arate calmă și indiferentă în ochii lui Tyler pentru tot restul zilei.

Am petrecut ultima oră reflectând asupra lucrurilor pe care i le puteam spune lui Tyler ca să-l rănesc și să-l fac să regrete ceea ce a făcut.

Privirea mea s-a oprit asupra lui Dylan care-și făcea notițe ca de obicei. El știa?

Trebuia să știe; Tyler era prietenul său cel mai bun, desigur că i s-a lăudat cu noua lui cucerire. Și atunci de ce nu mi-a spus? Se temea de reacția mea?

Multe întrebări îmi mișunau prin cap. Atât de multe, încât n-am observat sunetul clopoțelului.

— Wow, ți-ai făcut multe însemnări azi, a zis Dylan oprindu-se lângă mine.

Aceste cuvinte m-au făcut să mă întorc la realitate în sala de-acum pustie.

După tonul vocii se subînțelegea că Dylan ironiza: unicul lucru pe care l-am scris pe foaie era denumirea materiei, „Sociologia", cu niște mâzgăleli în jur.

— Am să fiu foarte curios să văd ce rezultat vei avea la testul următor! Vei răspunde cu „Sociologia"?

A izbucnit în râs și eu n-am putut face altceva decât să râd împreună cu el.

Felul lui de a râde era lucrul cel mai frumos și cel mai molipsitor din lume.

— Nu, pentru că tu îmi vei da notițele tale, ca întotdeauna, i-am răspuns.

— Și dacă de data asta voi spune „nu"? a întrebat pentru a mă provoca.

— Îți vei pierde cea mai bună prietenă, i-am trântit-o înfuriată, mi-am înșfăcat geanta și m-am îndreptat spre ieșire.

Trebuia într-adevăr să mă grăbesc, urma să am antrenamentul cu echipa de cheerleading și nu puteam nicidecum să întârzii dacă nu voiam s-o văd pe Clarisse transformându-se în una dintre creaturile mitologice care apar în „Percy Jackson".

— Vai, mă pot lipsi de asta, a zis, atrăgându-mi atenția.

M-am întors ca să-i trimit o privire, iar el iarăși a izbucnit în râs.

Îmi plăcea să glumesc în felul acela cu Dylan. Era singurul băiat cu care reușeam să fiu eu însămi, unicul în stare să mă facă să mă simt relaxată și fericită. Când eram cu el, toate greutățile vieții păreau să se evapore.

— Nu, n-ai să poți, i-am răspuns ferm.

— Ai dreptate, n-aș putea.

S-a apropiat cu brațele larg deschise.

— Vino aici, încă nu te-am îmbrățișat azi, chicoti.

În acel moment inima mea bătea atât de tare, încât mă temeam că o va auzi și el. Îmi era frică să nu perceapă fiorii pe care mi-i provoca atingerea lui, să nu înțeleagă cât de îndrăgostită eram și cât îmi doream ca după acea îmbrățișare să urmeze un sărut profund. Unul ca acelea din filme de la care ți se face pielea de găină.

Am respirat adânc, concentrându-mă la parfumul său plăcut. Aș fi vrut să opresc timpul în secunda aceea.

— Nu-mi prea vine să mă duc la antrenament, a spus zâmbind.