Jurnalul Din Salcie

A Noua Zi

Deschid ochii, iar razele soarelui cu dinți îmi împăienjenesc privirea. Privesc camera străină mie și îmi aduc aminte unde mă aflu. Ies de sub plapuma călduroasă și merg alene spre baie. În casă domină o liniște mortală. Îmi fac rutina de dimineață și mă îndrept spre dulap. Deschid ușile masive din lemn de stejar, iar din ele erup o mulțime de rochii, pantofi și bijuterii. Mă panichez și fac doi pași în spate, în speranța de a-mi reveni din șoc. De unde toate astea?? Mă întreb revoltată, dar decid să nu-l amărăsc pe părintele meu din prima zi, și îmi aleg o rochie cât mai simplă și cât mai comodă și o bluziță subțire. Dacă stau să le analizez mai bine, îmi dau seama că toate hainele sunt cu bun gust, simple și par extrem de comode, la fel și pantofii, care mai mult seamănă cu niște pantofi sport eleganți. Îmi aleg o pereche albaștri, la fel ca rochia ornamentată cu floricele albe pe fundalul azuriu. Cobor pe scări și caut bucătăria, o încăpere primitoare, frumos amenajată cu decoruri modeste, dar elegante, atât de comodă. Deschid frigiderul, care spre mirarea mea este plin cu bucate care mai de care, mai gustoase. Îmi aleg totuși o simplă tartină cu o ceașcă de ceai îndulcită cu miere. Mănânc în liniște și analizez situația în care mă aflu, când aud ușa deschizându-se . Oh! S-a întors tatăl meu acasă! Rămân în continuare în bucătărie, iar imediat o voce de femeie strigă extrem de entuziasmată, mă sperii și sunt gata cât pe ce să cad jos, dar doamna străină îmi prinde scaunul.

-- Doamne!!! În sfârșit te întâlnesc și eu pe tine! Tatăl tău mi te-a ascuns prea bine, dar acum nu mai are cum! O privesc confuză și temătoare, întrebându-mă cine e această femeie străină?

-- Ah! Îmi pare rău! vorbește din nou. Am uitat să mă prezint. Sunt Abbey, lucrez pentru această familie de când mă știu.

-- Mă bucur să te cunosc, Abbey! Eu sunt...

-- Știu cine ești! Sare să mă întrerupă.

-- Mă bucur! Nu știi pe unde e părintele meu? Mă privește extrem de confuză. Tatăl meu, știi unde e? Corectez rapid gafa făcută și o privesc pe Abbey întrebătoare.

-- Oh! El e plecat la o întâlnire cu niște vechi prieteni, îi vei cunoaște și tu, ei vin astăzi la cină, aici. Am atâtea de făcut! Tatăl tău nici nu m-a anunțat că veniți! Trebuia să vin să vă pregătesc casa, dar dacă el tace... Ce să-i fac?

-- Nu e nimic, s-a descurcat el și singur.

-- Cu siguranță s-a descurcat! Se oprește din vorbit și apoi continuă mai domol:

-- Maria l-a învățat multe... Îmi pare rău...

-- O cunoșteai pe mama?

-- Da! Desigur! Îmi era ca o fiică!

-- Povestește-mi despre ea, te rog tatăl meu nu prea are gură pentru asta.

-- Ahh! Înțeleg... Ce vrei să știi?

-- Cum era? Pentru început.

-- Era asemenea unei raze de soare... Strălucea zi de zi și noapte de noapte. Era ca un far pentru tatăl tău... Era simplă, dar elegantă, mereu ieșea în evidență prin modestia ei. Toată lumea o iubea și o glorifica. Era ca o zeiță pentru ei, niște oameni simpli, fără valoare Dumnezeiască. Îi iubea pe toți, îndeosebi copiii. Era foarte atașată de ei. Mereu le pregătea câte ceva și îi invita în casă la povești cu prinți și prințese, iar tatăl tău ca să îi sperie puține, le povestea legende de groază pentru copii. Maria stătea lângă șemineu și îi privea, mai bine zis, îl privea și zâmbea. Erau atât de fericiți și de îndrăgostiți... Păcat, mare păcat de ea... O lacrimă caldă cade pe obrazul ridat al femeii.

-- Soarta nu iartă pe nimeni... Lovește dur, fără sentimente. Ne ucide, fără să-i pese de noi și de ceea ce simțim. Dar nu putem să ne oprim din calea cea lungă a vieții, trebuie să continuăm să mergem, cu greu, dar trebuie. Trebuie să trecem peste fiecare piatră sau munte din drum. Și chiar dacă inima noastră adună găuri, trebuie să trecem și peste asta. Trebuie, vrem, nu vrem, suntem obligați. Din nou ochii îmi sunt înlăcrimați și decid să mă retrag în camera mea, să-mi întind sentimentele pe foaie. Caut jurnalul, îl mângâi și apoi deschizând-ul, încep a scrie.