Jurnalul Din Salcie

A Doua Zi

Mă trezesc la ora cinci pentru a da apă și hrană găinilor, porcilor, curcanilor și cailor. Mă spăl pe față și îmi perii dinții, îmi pieptăn pletele scurte și arse de soarele ce ne dogorea când munceam pe câmp cot la cot cu doi bărbați, dar așa cum sunt ele, îmi împodobesc scalpul.

Așez șaua pe spatele întunecat al calului meu. Leg cureaua nici prea strâns, nici prea larg. În acești treisprezece ani am prins experiență după mai multe căzături și julituri, dar ce erau acelea pe lângă durerea sufletească ce îmi măcina zâmbetul?

Stau un pic pe gânduri și îi scot șaua lui Storm.

- Fii liber... Măcar pentru câteva minute.

Încalec calul și pornim spre zona lacului, la salcie. Îl apuc de pletele focoase și negre precum cărbunele pentru siguranță și îndrum calul să zboare pe pământul umed.

Norii întunecați nu dispar niciodată, dar ieri și astăzi sunt mai negri ca nicicând. Oare ce-o fi pățit? Mă întreb privindu-i încontinuu și așteptând să-și reverse frustrarea peste pământul nostru.

- Prrr! Opresc calul cu un zgomot incomod pentru mine, dar Storm se oprește la comanda mea mereu. Cobor de pe spatele calului și înaintez spre salcie, lui oferindu-i libertatea să zburde prin timpul necioplit.

Scot jurnalul din spatele pantalonului ce se aseamănă cu o cârpă din in, cusută. Dar sunt comozi și țin cald cât de cât, iar asta e cel mai important. Ce mai contează exteriorul, când e confortabil interiorul?

Mă așez la tulpina copacului verde și iau jumătatea de creion ce mi-a mai rămas. Mi-am permis să îl iau într-o zi de la târg. O doamnă bătrână avea pe păturica ei două brățări și un creion. Până atunci am scris cu acele cinci creioane ale bunicii Lea, dar când ele s-au terminat, am început să scriu cu un cărbune ars. Ce mai chin... A fost o binecuvântare să găsesc bătrâna cu creionul. Mai am jumătate de creion, până îl termin, va fi decembrie, dar găsesc eu vreun creion la târg, sunt sigură!

Încep să desenez același peisaj ce se mai așterne încă pe șase sute șaizeci și șase de file. Ca apoi să scriu peste desen. Doar în ziua când merg să o vizitez pe cea mult iubită, nu desenez în carnet, adică nici nu îl deschid deloc.

14.11.1970

Cerul negricios fărâmă speranțele soarelui de a se ivi.

Storm zboară peste pământul păcătos și își ia admisul la libertate.

Salcia poartă "blestemul" poporului murdar.

Lacul tremură de la stropii de ploaie.

Tata privește poza mamei în același timp de dimineață de treisprezece ani.

Pământul cu puținele semănături așteaptă să fie acoperit de zăpadă.

Mai sunt trei sute șaizeci și cinci de zile până la o nouă revedere cu mama.

Au trecut șase ani de când SUA a decis să intervină în războiul civil din Vietnam. Șase ani plini de morți și schilozi. Oare când se v-a sfârși? Războiul din Vietnam este cel mai dureros din istoria Americii.

- Storm! Strig către calul meu. Hai acasă, cred că toți deja s-au trezit! Vine în grabă spre mine, gata să îndeplinească comenzile. Cine nu ar vrea un cal ca tine? Așai băiete, toți! Tu ești bravo la mine! Ce noroc am eu cu tine... Îi mângâi spatele ud și îi pup botul. Ții minte când erai un mic mânz neastâmpărat? Ții minte, nu-i așa? Uite acum ce chipeș ai devenit... Vocea mea răgușită nici nu pare a fi una de fată, dar de ce m-ar deranja asta pe mine?

Pun jurnalul în spatele pantalonului și încalec pe cal pornind grabnic spre casă.

Îl văd pe tata așezat pe scările verandei cum își bea din cafeaua lui obișnuită.

- Ziua bună, părinte! Îi spun tatălui și îi sărut ambii obraji aspri. Cămașa sa din in este curată și miroase a săpun. Probabil bunica Lea a spălat-o.

- Ziua bună, copila mea! Mă pupă părintește în creștetul capului și îmi mângâie părul. Iar ai fost la lac? Mă întrebă blând. Nu este contra să fiu în zona salciei, iar asta mă bucură. Aprob printr-o înclinare a capului pentru ai răspunde la întrebare. Îmi zâmbește înduioșător și se ridică de pe scări ducând cana în micuța bucătărie unde se află bunica Lea.

- Neața bunică! O salut îmbrățișând-o și sărutându-i mâinele ridate și încrețite,dar mai fine ca ale mele.

- Te-ai întors copilă... Așează-te și ia ceva de-ale gurii și tu. Taică-tu o mâncat numai o bucată de pâine și cafeaua ceia a lui! Zice revoltată bunica.

- Doar știi cum e el, bunică! Lasă-l ca e sănătos tun. N-ai de ce să-ți faci griji pentru el. O liniștesc pe bunica Lea care e îngrijorată pentru încăpățânarea tatei de a nu mânca mult dimineața. Probabil o să îi arunce într-o zi cafeaua aia sau o să o ascundă prin dulapurile ei, acolo precis nimeni nu o găsește. Chicotesc la proprilie-mi gânduri.

După ce mănânc tot din farfurie și îi mulțumesc bunicii Lea pentru masa gustoasă, plec să îl caut pe tata. Îl găsesc în micul grajd punând șaua calului său cafeniu cu o pată neagră în frunte. Toți din localitate când văd calul își dau seama că tata e prin apropiere. Eu și tata avem doi cai unici în satul nostru.

- Ce facem azi, tătucă? Îl întreb chicotind la apelativul folosit.

- Hmm, tătucă? Ceva nou, dar îmi place! Îmi spune râzând. Eu mă duc până la oraș să îl întâlnesc pe nepotul ăla al meu, iar tu așează un pic camera ceia goală de oaspeți. Bine?

- Desigur, tată! Vine vărul Lyndon?

- Da, dragă, da... Spune oftând și pleacă spre oraș.

După ce aranjez camera pentru noul venit, iau o carte din biblioteca bunicii Lea și mă apuc să citesc. La amiază mâncăm singure, doar eu și bunica căci tata încă nu s-a întors.

- Cred că va veni târziu... Îi spun bunicii și plec la culcare. Mă schimb în rochița mea subțire în care dorm, îmi spăl mâinile, fața și dinții și merg la culcare. A fost o zi simplă. Cu aceste ultime cuvinte somnul mă cuprinde...

(1023)