Jurnalul Din Salcie

Prima Zi

Astăzi se împlinesc treisprezece ani de la pierderea mamei. Îndrum calul spre cimitirul de lângă zona lacului. Îl leg de un par de lemn și înaintez printre mormintele și pietrele funerare. Locul ăsta e într-atât de locuit, încât nici nu ai pe unde călca. Ajung la ultimul mormânt din tot lăcașul ăsta numit cimitir.

Maria-Alexandra Horom
13.03.1930 - 13.11.1957

Pentru a treisprezecea oară privesc mormântul sărăcăcios. Norii gri împodobesc tabloul sumbru de noiembrie. Se pregătesc să verse găleți întregi cu stropi de ploaie. Arunc o ocheadă spre salcia de pe lac. Ea e unica care nu face parte din acest peisaj negru. E verde. Nu îmbătrânește în niciun anotimp. Toți se tem să se aproprie de ea. O cred blestemată. Ha! Pot eu să stau în liniște la trunchiul ei!

Maria - Alexandra Stor era crezută soră cu salcia blestemată. Bine că Franc Horom nu s-a temut de ea și s-a îndrăgostit lulea. Odată cu dragostea lui pentru o ciudată, a devenit și el un straniu "călăreț fără cap". Iar când Maria a murit, au apărut zvonuri că sora ei, salcia, a surgumat-o cu una din pletele ei mereu verzi. De ce? Pentru că s-a căsătorit cu un om.

Pff! Ce mai povești! Eu fiind crezută o prințesă fără de prinț. Este măcar o fărâmă de logică aici. Dacă tatăl este un "călăreț fără de cap", fiica este o "prințesă fără de prinț". Foametea a afectat atât de mult mentalitatea omenilor, chiar dacă a fost cu ceva timp în urmă. Dar mereu rămân firmituri de la pâine...

Așez buchetul de grâu pe mormântul mamei. Același ritual de treisprezece ani încoace. Păstrez un buchet de grâu de la strângerea roadei pentru a-l plasa pe mormântul celei prea iubite. După ce îmi iau "la revedere" pentru încă un an, mă îndrept spre calul negru ce așteaptă plictisit să îl încalec.

- Bun cal, bun... Spun cu un oftat trist. Haide să mai hoinărim pe lângă lac și să stăm sub salcie. Ce zici? Da? Ești de acord? Bine, deci, haidem.

Chiar dacă vin la lac și stau lângă salcie în fiecare zi, nu vizitez mormântul mamei decât odată pe an. Salcia verde mă adăpostește de stropii mari de ploaie. Îmi trec mâinile aspre peste față pentru a înlătură firele negre tunse scurt. Pielea mea arsă de soare se răsfață cu câte o picătură de apă ce răzbate prin podul bine așezat de copacul pletos.

Mă pierd cu ochii în zare, iar amintirile calde îmi inundă mintea. Nedescrisa fericire care m-a cuprins, când radioul de pe veranda casei, pe 21 iulie 1969, anul trecut, a transmis că al nostru american Armstrong, a fost primul om care a ajuns pe lună. Pasiunea mea față de univers mă roade pe dinăuntrul meu să aflu mai multe, dar informații acum nu prea găsești, mai ales în zona noastră ferită de lume.

Calul meu mă trezește din amorțire pentru a-l încăleca și pentru a pleca spre casă. Nu au fost în zadar anii folosiți pentru educarea lui. Este un animal deștept și un prieten adevărat. Măcar că nu sunt sigură că îi face mare plăcere să târâie căruța plină cu obiecte pentru târgul din oraș. Sunt vreo șapte de kilometri până la oraș, dar el nu se încăpățânează să mă târască pe mine și obiectele grele din lut și alte materiale pentru vânzare.

Trăiesc într-o casă fără prea mult loc, dar mie, tatei și bunicii Lea, cum îi zicem noi chiriașei care stă la noi de treisprezece ani, ne ajunge. În timpul liber în care nu hoinăresc pe la salcie și prin pădure, iubesc să stau pe verandă în scaunul bunicii Lea și să citesc vreo revistă neînsemnată. Ea m-a învățat cu multă silință să citesc și să scriu. În sătucul nostru școală nu prea se face. Doar cei care își permit merg la oraș zi de zi, dar și ăștia sunt doar vreo trei. Cum zice tata, satul nostru încă se află prin anii treizeci. El știe mai bine. Bunica Lea nu a dezvăluit niciodată adevăratul motiv pentru care a venit în ruptura acesta de lume. Sunt sigură că probabil cândva, în viitor ne va spune ce a adus-o aici și cum a ajuns aici.

Tata e un om înțelept. Fără el am fi acum pe drumuri criminale sau morți și putreziți printr-un câmp părăsit. El a reușit să construiască grajdul pentru doi cai și alte câteva mici "săli" pentru găini, porci și curcani. Se poate zice că avem o mică fermă. Cel mai important e că avem acoperiș deasupra capului și un colț de pâine pe care să îl punem pe masa de lemn ce șchioapătă.

(781)