Jurnalul Din Salcie

A Opta Zi

 Privesc lumea din jur prin geamurile fumurii ale mașinii tatei, totul în jurul meu este murdar de un gri negricios.  Privesc în spate spre casa ce mi-a creat copilăria și care m-a dezvoltat. Privesc cu durere tot ce las în urmă, iar urmele uscate de lacrimi de pe obrajii mei se reîmprospătează. O altă viață... O altă personalitate... Un alt oraș... Un alt stil... Alți oameni, necunoscuți... Calc cu bună știință în gura leului. Nu sunt sigură că am atâta putere în mine, încât să pot să fac față evenimentelor ce vor urma... Sunt atât, dar atât de slabă și neputincioasă. Sufletul meu încearcă să reînvie, dar cuțitul ce ia fost înfipt în spate a fost prea puternic. Cioburi dureroase și mici sunt înfipte în pieptul meu. Sângele se prelinge dureros de încet pe pielea mea și sentimente înfricoșătoare mă surprind și acum înțeleg – sufletul meu plânge. Plânge cu lacrimi de sânge. Sunt atât de distrusă, încât aș fi mai fericită să mor decât să stau și să suport durerea! Gândurile mele își pierd din coerență. Fericirea în zilele de astăzi e asemenea valurilor mării...

O durere surdă și sentimentul de singurătate îmi copleșesc mintea și corpul. De ce? O singură întrebare, patru litere, dar un înțeles infinit. Arunc o privire spre tatăl meu ce conduce mașina încordat. Vena de la gât este atât de proeminentă, încât am impresia că mai are puțin și va erupe. Nu doar eu sunt îndurerată, ci și el. Nu ar fi trebuit să fiu atât de dură și critică cu el. Cu toții suntem oameni și suferim. Sufletul meu va rămâne mereu lângă salcia bătrână, dar mereu veselă – verde. La fel și sufletul tatălui meu va rămâne aici, simt asta! Chiar dacă plecăm cu trupul, rămânem aici cu inima. Locurile dragi ce mi-au fost părinți și bunici, nu vor muri niciodată în interiorul meu. Ele vor fi mereu aici lângă mine și cu mine. Pietrișul drumului se transformă în asfalt și îmi dau seama că sunt deja departe de viața mea, sunt departe de fosta mea viață...

— Îmi pare rău! Strigătul tatălui meu mă trezește din somnul profund care mi-a acaparat mintea. Nu am vrut s-o fac! Nu am vrut niciodată să ne mutăm de ACASĂ! Dar trebuie! Înțelegi? TREBUIE! Nu am de ales... Nu avem de ales! A plecat, EA a plecat! Nu pot să mai suport, inima mea nu poate să mai suporte să o văd ca o iluzie prin casă, peste tot! Mă omoară asta! Nu mai pot afișa acel zâmbet care spune că totul e bine și că am trecut peste MOARTEA EI! Nu mai pot... Lacrimi amare cad din ochii lui, iar eu îl privesc înțelegător. A cedat nervos... Nu merită să suporte atâtea, a iubit-o prea mult pentru a mai rezista!

— Te înțeleg... Spun simplu, fără niciun prolog, fără nicio continuare, dar privirea mea transmite mult mai mult, transmite ceea ce trebuie să îl încurajeze. Calmul îl învăluie din nou, iar bătăile inimii sale se aud în liniștea mortală asemenea unor tobe înfuriate.

— Îmi pare rău... Plânge... Plânge amarnic! Nu am vrut să strig... Sunt atât de slab... Propozițiile sale care se opresc pe la jumătate mă lasă să mă topesc de dor, de dorul tatălui meu. L-am ignorat prea mult. E timpul să împărțim durerea. Pentru unul e greu, pentru doi e mai ușor. O frază simplă, fără cuvinte mărețe, dar atât de adevărată, atât de potrivită în aceste momente!

— Și mie îmi pare rău... Am greșit crezând că doar eu sufăr, am greșit gândind egoist, am greșit... Și îmi pare nespus de rău, tată! Trage mașina pe dreapta și ieșim amândoi îmbrățișându-ne cu putere, iar mii de emoții erup în jurul nostru asemenea  focurilor de artificii, pe care nu le-am văzut niciodată, dar despre care am citit atât de multe. Sunt copleșită... Suntem copleșiți!

— Te iubesc, fiica mea!

— Te iubesc, părinte! Mă pupă drăgostos pe frunte, iar eu îi pup cu dragoste obrazul cu "spini".

Mașina din spatele nostru în care se află Lyndon, bunica Lea și Louis, oprește în spatele mașinii noastre, iar prin geamuri văd privirea aprobatoare a lui Lyndon ce mă mângâie pe suflet. Ne reîntoarcem în mașină, iar acum mă așez pe scaunul de lângă șofer, îi zâmbesc părintelui meu îngăduitor, iar el îmi întoarce zâmbetul și pornim spre o nouă viață... O nouă șansă la viață!