Elementele

Prolog~Devon

Ceasul enervant mă trezi din visul meu dulce, pe care deja l-am uitat. Imediat îl iau şi îl arunc în primul sertar pe care îl văd. O nouă şi obişnuită zi în satul de pământ Kawaltsky. Mulţi ar spune că să mânuieşti pământul este cel mai plictisitor lucru pentru un magician, însă e greşit. Trebuie să simţi vibraţiile solului sub picioarele tale, şi, la fel ca un doctor, să apeşi locurile potrivite pentru a prinde în mâini frâiele, şi a le biciui în aşa fel încât să poţi modela stânca după bunul plac. Desigur, poate părea plictisitor, însă e foarte incitant ca, atunci când te plictiseşti, să poţi închide ochii şi să simţi paşii făcuţi de oamenii din jurul tău. Nu îţi mai trebuie ochii. Poţi aduce o stâncă în mijlocul unei pieţe, doar prin câteva mişcări din mână. Poţi mânui lucrul ce dă viaţă până şi apei:pământul. Ador să fac asta în fiecare zi, de aceea profit de fiecare clipă în care am şansa.

Cobor din pat şi merg spre dulap, de unde scot la întâmplare un hanorac şi nişte blugi. E un miracol că am găsit până şi atât în camera mea, care, după vorbele mamei, arată 'ca după bombe'. Am cărţi peste tot, despre fiecare element, despre istoria sa şi, mai ales, despre mânuirea pământului într-o luptă. Uite, chiar acum m-am împiedicat de o carte despre istoria focului, care stătea în drumul spre ghiozdanul meu. Mă uit la ceas şi observ că mai am 5 minute să ajung la şcoală. Cum mama porcilor de Guineea s-a întâmplat asta?! Dau de două ori cu mâna prin păr şi îmi îndes o şapcă pe cap, fugind spre fereastră. Părinţii mei sunt mereu la lucru dimineaţa, de aceea îmi permit privilegiul de a ieşi pe geam. Cu mâna dreaptă ridic un bloc de pământ până în dreptul ferestrei. Ca să vezi, am propriul lift! Luaţi-o pe asta, mânuitorul de apă!

Cobor repede şi fug spre şcoală, lovindu-mă de câţiva trecători, îmbujorându-mă. Din fericire păşesc în clasă chiar când tobele ce anunţă începerea orelor încep să sune. Mă îndrept spre prima bancă, de unde prietenul meu cel mai bun, Fred, râdea cu gura până la urechi. Zâmbind, am grijă ca atunci când mă aşez să îi nimeresc urechea cu al meu cot, oprindu-l din hohote.

-Ce ţi-am făcut?exclamă brunetul masându-și locul lovit.

-Te-ai născut, duuh, zic rânjind.

Uşa clasei este miraculos deschisă, iar noi ne ridicăm instantaneu, neuitându-ne cine este posesorul acţiunii.

-Şi eu te iubesc, îmi transmite Fred când ne aşezăm înapoi în bănci, şi nu apuc decât să-i scot limba, înainte să văd cine era în locul profesoarei.

Domnul director. Îmbrăcat într-un costum negru de tafta, acesta îşi drege glasul, parcă pregătindu-se de un discurs, şi spune:

-Copii, am marea onoare să vă anunţ că cineva de la noi din şcoală, chiar din clasa aceasta, a fost desemnat cel mai puternic magician al satului acesta!

Şuşotelile clasei se intensificară. Cine să fie? Cine să fie? Mă uit cu coada ochiului la Fred, care dădea mâna cu un băiat din banca a doua, Ryan. Se întoarce spre mine, zâmbind. Oh, nu, nu zâmbetul ăla. A făcut împielițatul ăsta ceva.

-Am pariat că tu vei câştiga, aiurito, rânjeşte el.

V-am zis eu, sau v-am zis eu?

-Vrei să îţi pierzi banii, nu?îi zic. Va câştiga Amanda, e preferata profesorului.

-Mai vedem.

-Copii, atenţie, vă rog! Acesta este.... Devon Jix!ne transmite cu un entuziasm fals directorul, făcându-mă să am un mic atac de cord.

Toţi ochii erau pe mine. Inima îmi bubuia din ce în ce mai tare, iar vibraţiile călcâiului lui Fred bătând tacticos în podea răsunau în craniul meu ca un ciocan bătând un cui, iar şi iar. O pot observa pe Amanda scrutându-mă cu privirea, cu acei ochi albaştri ca de gheaţă în care mi-ar face plăcere să înfig două creioane. Îl aud pe director cum bâiguie ceva, şi mă trezesc în biroul lui, văzându-l cum cotrobăie după ceva în servieta lui. Scapă printre buze câteva înjurături pline de farmec, aş putea zice, şi se aşază pe scaun, uitându-se la mine, vrând să pătrundă în mintea mea parcă. Dar trăiesc cu Amanda, care m-a făcut să mă urăsc acum mulţi ani, mi-a distrus stima de sine, aproape....aproape m-a făcut să iau cea mai oribilă decizie pe care un copil de 10 ani ar putea să o facă. Dar atunci l-am întâlnit pe Fred, care a devenit prietenul meu cel mai bun, cel ce mă apără mereu. Datorită lui sunt aici, şi nu lângă sora mea, Charlotte, ce a murit în urma cancerului de pancreas. Probabil ar fi mândră de mine acum. Sper...