Aiden se așează lângă mine, pe bancă, lăsându-și totodată capul să se odihneacă pe umărul meu. Îl sărut pe frunte și îmi trec degetele prin părul său. Pe fundal rulează încet piesa Rihannei, Love on the brain.
- Să te întorci, Aiden, atfel nu te...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Brațul mă doare îngrozitor, și amorțește lent, furând fiecare strop de răbdare din mine. Sângerarea s-a oprit în urmă cu ceva vreme, și mi-am folosit tot curajul rămas să îmi scot hanoracul și să văd ce se întâmplă. Carnea mi-a fost sfâșiată, și pe cât de mult aș vrea să fie o rană superficială și să scap ușor, pe atât de adâncă este. Cel care m-a împușcat a avut grijă să mă țintească frumos.
Furtuna de afară pare că nu vrea să se mai domolească, iar electricitatea pare să fi căzut în tot orașul, nu doar în aeroport, căci acele câteva felinare de prin zonă au încetat să mai funcționeze cu minute în urmă. Rețelele de telefonie sunt, aparent, picate toate, iar vacarmul din aeroport îmi stoarce creierul de orice picătură de energie rămasă.
Sunt în continuare afară, așteptându-l pe Marios sau James să se întoarcă. Ar fi fost mult mai simplă treaba dacă mi-ar fi spus în ce colț al parcării se află mașina, pentru că eu am ajuns în urma sa la aeroport, cu taxiul, riscând să pierd zborului din cauza unui țânc care nu se mișca de pe trecerea de pietoni.
Izbirea agresivă a picăturilor de ploaie pe parbrizul mașinilor și pe asfalt îmi fac inima cât un purice. Așa mă simt și eu acum, izbită de toate amintirile pe care credeam că le-am închis într-un colț îndepărtat al minții.
Îmi revine în minte tot ceea ce am trăit aici, în Moscova, și tot ceea ce am pierdut. Mă năpădesc lacrimile iar și nu le pot reprima. Tocmai asta am tot încercat să evit în ultimii doi ani, să evit să mă întorc în Iad.
— Doamne Dumnezeule! O să mă omori într-o zi, femeie, tună nervos Marios în timp ce se apropie furtunos.
Cam ironic, având în vedere furtuna de afară. Îi zâmbesc, deși nu cred că îmi poate distinge chipul din cauza ploii.
— M-am întors după bagaje, îi spun în timp ce mă ridic și îmi înfășor hanoracul în jurul taliei.
Mă trage în brațele sale și respiră ușurat. Nasul meu rece se lipește de geaca sa de piele la fel de rece și udă, iar ochii mei închiși primesc binevoitori răcoarea ei.
— Lasă-le-n mă-sa de bagaje, Ri, nu te mai dezlipi de mine, te rog. Deja am un milion de nervi pentru că nu putem pleca azi și se complică lucrurile, nu mă face să mă îngrijorez și pentru tine, altfel îmi pierd mințile.
Clatin din cap, aprobator și mă întind să îi sărut obrazul. Știu cât de stresat este, și cât de mult este strâns cu ușa din cauza întoarcerii noastre bruște.
Mă desprind de el lent, iar ochii săi îi alunecă asupra brațului rănit. Chicotesc și încerc a pune pe buze un zâmbet inocent, însă privirea sa nervoasă e pe cale să mă despice în două.
