Mereu si pentru totdeauna!

Prolog

Din câte mi-am dat seama, toată lumea are parte de un miracol. De pildă, eu nu voi fi vreodată lovit de trăsnet, și nici nu voi câștiga Premiul Nobel, și nici nu voi deveni directorul vreunei mici națiuni din Insulele Oceanului Pacific, și nici nu voi face cancer la ureche în fază terminală. Dar, dacă aduni laolaltă toate aceste lucruri neverosimile, cel puțin unul din ele i se va întâmpla probabil unuia dintre noi. M-aș fi putut căsătorii cu regina Angliei sau aș fi putut rezista luni în șir fără mâncare. Însă miracolul meu a fost diferit. Miracolul meu a fost următorul: dintre toate școlile din Konoha, ea a trebuit să se mute fix în a mea. Rin Mikoto. Din prima secundă de când am văzut-o m-am îndrăgostit nebunește de ea. Eram clasa a 4.

          Părinții ei erau prieteni cu un inspector, așa că i-a fost simplu sa intre în, aproape, cea mai buna scoala din oraș. Așadar, eu și Rin am devenit colegi. Întotdeauna deveneam agitat când o vedeam pe Rin intrând pe ușă clasei, având în vedere că era cea mai superbă făptură pe care Dumnezeu a creat-o vreodată.
            În dimineața cu pricina, Rin, era îmbrăcată cu o pereche de jeanși negri și un tricou, lejer, roz cu o steluță aurie pe el, toată din paiete. Mi-e greu să explic cât de minunat mi se părea tricoul ei atunci.
            Ca întotdeauna, Rin a pășit în clasă cu același mers lejer și cu același zâmbet cald, dar nu asta contează. Eu și Rin eram colegi de bancă, deci, prin urmare, eram amici, într-un fel. Locuiam la două străzi departe de casa ei, așa că plecăm împreună, uneori, de la școală.

          Așa se întâmplase și acea zi. Am ieșit împreună din liceu. Era o zi de martie călduroasă și umedă. Cerul era limpede, dar aerul avea un gust înțepător, că și când se pregătea o furtună. Am luat-o prin vechiul parc din centrul orașului pentru a ajunge acasă într-un mod mai rapid. Mai fusesem în parcul acela de atâtea ori, încât îl aveam întipărit perfect în minte, așa că după ce am intrat în el, mi-am putut da seama ca lumea era în neorânduială.

     - Kiba! a spus Rin, arătând cu degetul în față.

       Atunci mi-am dat seama ce era în neregulă.
       La câțiva pași distanță de noi, se afla un stejar bătrân și noduros, dar nu asta era noutatea. Nici parcul de joacă pentru copii, din dreapta noastră nu era o noutate. Însă un tip îmbrăcat într-un costum gri era prăbușit peste trunchiul copacului.

       În jurul lui era o baltă de sânge; un șuvoi de sânge îngroșat îi curgea din gură.

      - E mort! a spus Rin, de parcă eu nu mi-aș fi dat seama.

       Am făcut doi pași înapoi. Îmi amintesc cum mă gândeam că, daca urma să fac vreo mișcare bruscă, el ar fi putut să se trezească și să ne atace.  Rin era aproape de, atât de aproape încât îi putea atinge piciorul drept.    

    - Are ochii deschiși. a spus Rin.
    - Trebuie să mergem acasă. am spus eu.
     - Credeam că oamenii închid ochii când mor. a spus ea.
     - Rin, trebuie să mergem acasă. am repetat eu.
     - Ce crezi că i s-a întâmplat?

        Nu voiam să o las pe Rin singura cu un mort care, probabil era un zombi. Dar nici nu mă încânta să stau cu Rin lângă tipul mort și să discutăm despre, posibilele cauze ale morții lui. Mi-am adunat tot curajul și am apucat-o de mana.

      - Rin, trebuie sa mergem acasă.
      - Bine, hai. a spus ea. Și așa am ajuns acasă. Cu imaginea lui Rin lângă tipul mort.

         Pe atunci nu mă îngrijora prea tare asta, în pofida faptului că mă îngrijoram des.

         Uitați cum stă treaba: am găsit un tip mort; eu, un puștan de clasa a 4 - a, împreună cu prietena mea, mai mică și mai adorabilă decât mine, am găsit un tip mort, culmea, căruia îi curgea sânge din gura întredeschisă. Tot timpul mor oameni pe care nu-i cunosc. Daca aș avea o cădere nervoasă de câte ori moare un om, aș fi nebun de legat.

         În acea seară m-am la somn la ora nouă, dat fiind că nouă era ora mea de culcare. Am auzit că fereastra s-a deschis. Am tresărit. M-am întors spre fereastră, unde am văzut o Rin.
    M-am dus la fereastra și am privit-o în ochii ei albaștrii, luminați de lumina lunii.

      - Deci, numele lui e Hiroto Nagasaki. De curând divorțase și era trist și supărat.

       - De unde știi toate astea? am întrebat-o.

        - Am investigat. Te bagi? m-a întrebat studiindu-mă cu privirea foarte serioasă.

         - Da! i-am răspuns puțin indecis, după câteva secunde în care am meditat la situația în care am fost pus.

         - Bun, haide!
         - Stai, unde?
          - Fostă lui soție lucrează la SeaWorld. E o ocazie buna pentru a găsii informații.
          - Nu vreau sa intru în belele, Rin. i-am răspuns.

           Ea doar a încuviințat. Adora misterele atât de mult, încât ea a devenit unul.