Getting Caught (Prima Carte)- Editata

Capitolul 17

Îmi simţeam respiraţia din ce în ce mai grea, până când am fost trasă la suprafaţă. La suprafaţă?

Simţeam ceva cald peste obrajii mei, provocându-mi ca faţa mea să se legene din stânga în dreapta. Imaginea din faţa mea a început să se clarifice, dar apoi totul a devenit negru.

Senzaţia de sufocare m-a cuprins din nou, ceea ce mă făcut să mă zbat şi mai tare până când ochii mi s-au deschis larg.

Am venit faţă în faţă cu un alb uriaş, tavanul camerei de spital, ceea ce însemna că cineva îmi lăsase patul în jos. Dar atunci am realizat că nu aveam nimic moale sub cap.

Serios? Nu aveam pernă?

Două aparate au început să bipăie şi mai tare şi deabia atunci am realizat că aveam o mască pe faţă şi ceva care îmi strângea un deget de la mână.

 Mi-am lins buzele şi mi-am ridicat capul uşor, dar durerea tot a revenit. În dreapta mea erau toate acele aparate de care eram legată.

Iar în stânga mea... era Cooper adormit pe o canapea.

Am oftat şi mi-am lăsat capul înapoi pe pat. Chipul adâncit în somn al lui Cooper mi-a apărut în minte. Părea atât de liniştit când dormea, ceea ce nu era cu adevărat atunci când era treaz. Corpul său nu mai era rigid, aşa cum era de obicei. Acum era relaxat, întins pe canapeaua din corpul camerei.

Era din nou îmbrăcat în negru. Nu am ştiut niciodată de ce se îmbracă în negru şi nici nu cred că voi afla. Poate doar îţi place culoarea aia. Dar oricât de ‘emo’ ar fi cineva, mai poartă şi alte culori.

Mi-am ridicat din nou capul, căutând o tâmpită de pernă. M-am uitat prin toată camera şi când am văzut-o aproape că mi-a căzut faţa.

Era sub capul lui Cooper. Tâmpitul ăla mi-a luat pernă ca să doarmă el mai confortabil.

Am încercat să îl strig, dar vocea mea nu era nici măcar o şoapte. Am căutat apa pe dulăpiorul de lângă capul meu, dar nu era nimic.

 Eram atât de frustrată! Nici pernă şi acum nici apă. Oare cât timp îi va lua deşteptului să se trezească?

Din instinct mi-am ridicat pana pentru a mi-o duce la frunte, dar un junghi de durere mi-a străbătut braţul, ajungând într-un final în corp. Mă simţeam atât de obosită, extenuată chiar.

Şi apoi visul ciudat mi-a venit în minte. Doar că nu era un vis, era o amintire. Era să mă înec, chiar lângă idiotul de Cooper. Dar mă salvat.

Cooper m-a salvat şi nu e prima oară.

Am simţit lacrimi în ochi atunci când mi-am amintit de ce m-am aruncat în piscină. Voiam să scap de tot. Voiam să scap de tot ce mi se întâmplă. Tot ce vroiam e să fiu lăsată liberă, să îmi i-au o căsuţă undeva şi să trăiesc singură în pace până când îmi vine sfârşitul.

Dar nu îmi imaginam că voi ajunge vreodată la a doua tentativă nereuşită. Am vrut să îmi sfârşesc viaţa, în ziua în care l-am văzut pe Ethan împuşcând acea fată în faţa mea. Imaginile erau prea dureroase. Nu o cunoşteam pe acea fată, dar asta nu înseamnă că nu îmi pasă.

Era ţinută ostatică de Ethan, dar ea nu a avut norocul pe care îl am eu. Ea era bătută, în timp ce eu sunt practic ţinută în puf. Ea fusese chiar şi violată, dar eu în schimb încă într-o stare foarte bună, deşi sunt singura fată din acea casă.

Sau cel puţin eram, înainte să ajung în spital. Dar durerea pe care o simt eu nu e nici măcar jumătate din cât a îndurat ea acolo, fără ca eu să ştiu. Chiar dacă ştiam, nu cred că puteam face nimic.