O carte în care acțiunea lejeră ne încântă cu monotonia anilor trecuți. Povestea unei tinere simple, dar ambițioase. Gândurile ei, viața ei, munca ei, pasiunile ei și jurnalul ei. Jurnalul ei nu e un carnet simplu în care își așterne gândurile, ci e...
— Succes! Strigăm împreună și râdem cu ochii senini lipsiți de orice griji. Lăsăm tot răul în urmă și mergem înainte! Înainte, spre un nou viitor... Cât de frumos sună!
— Pentru un viitor mai bun!
— Pentru un viitor mai bun!
Pot să declar că sunt fericită! Drumul ne duce într-un viitor îndepărta - apropiat. Poate va fi greu, dar ce e ușor în viață? Nimic, totul are complicitatea sa!
Atlanta! Orașul "visurilor mele". Gândesc ironică. Intrăm în mărețul oraș, iar inima mea începe să tremure de "frigul" tristeții. Răsuflu prelung și încerc să-mi calmez bătăile inimii, îmi îndrept spatele și îmi mângâi rochia pe care am luat-o din garderoba vastă mamei. O mică schimbare impusă de tata pentru a nu mă face de rușine în așa oraș renumit.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Voi încerca să mă încadrez în acest peisaj, dar totuși nu îmi voi vinde pentru nimic în lume unicitatea. Sunt unică prin ceea ce sunt. Și nimeni și nimic nu mă va convinge să devin altcineva. Gândul îmi zboară spre salcie și golul din mine se amplifică. Simt că mă despart de mama, iar lacrimile îmi inundă iarăși chipul schimonosit de durerea plecării.
— Poate nu voi putea depăși momentul, părinte! Vorbesc cu gândul că dacă mă eliberez, mă voi simți mai bine.
— Vei putea trece peste orice greu, draga mea fiică! Crede-mă, te știu mai bine decât te cunoști tu pe tine însăți! Ți-am văzut puterea de care dai dovadă de atâtea ori. Această mutare nu e nimic mai mult decât un obstacol minor, în comparație cu ceea ce ai trăit tu. Dacă nu ai fi fost tu, moartea mamei tale ar fi avut o mulțime de consecințe grave, dar tu și zâmbetul tău radiant ne dădea putere ca să continuăm să trăim. Ușoarele tale priviri pline de dragoste și inocență îmbărbătau un întreg sat! Nu încerca să cazi acum într-o gaură inexistentă, nu ai căzut atunci, acesta este semnul care-ți vorbește să mergi pe drumurile grele ale vieții cu fruntea sus și pieptul înainte!
Cuvintele sale mă ajută să mă ridic de jos și să încerc să urc cât mai sus posibil. Mașina oprește în fața unei case masive din cărămidă roșie, privesc confuză casa, iar apoi îmi aduc aminte din ce fel de familie face parte tatăl meu cu adevărat. Deschid portiera și merg cu pași lenți parcă așteptând să mă trezesc din coșmar. În fața mea se află o casă gigantică și foarte frumoasă. Casa este de un alb crem plăcut, arătând foarte bine întreținută. Sunt șocată de frumusețea și confortabilitatea acestui loc. Într-un fel mă simt ca acasă, indiferent de diferența dintre case și teritorii, par nebună prin câte isterii am trecut până să ajung la această casă, iar acum sunt încântată de aceasta. Încep să explorez locul nou și îmi amintește într-un fel de mama. Ajung în spatele casei, iar acolo descopăr un leagăn. Mi-o imaginez pe mama stând în el, învelită într-o pătură pătură cu pătrate mari, colorate, călduroasă, cu un roman în mână și citind. Ochelarii ei mari par să cadă, dar ea nici măcar nu se deranjează să-i aranjeze, fiind prea absorbită de acțiunea cărții. Mă trezesc întrebându-mă de unde am în minte așa imagini... Simt prezența cuiva în spatele meu, mă întorc și privesc spre tatăl meu cu confuzie.
