Te mai întorci?

Capitolul 7

- Nu trebuie să te întâlnești cu ei dacă crezi că nu-ți face bine. Dar nu îi puteam opri. Mi-e imposibil să nu îi las să vadă mormântul fratelui meu.

Știu că Andrei are dreptate și aș fi egoistă să fug de adevăr și să păstrez doar pentru mine singurul om pe care îl mai am.

- E ok nu-ți face griji. Nu ți-a spus Ana cu cine vine?

- Nu. Dar sunt sigur că va veni și Denisa. Nu ți-e dor de ea? Nu ți-e dor de ei? Bettalia, din cauza unei persoane i-ai îndepărtat pe toți. Nu e corect.

- A venit mâncarea,  mor de foame. 

Evit să vorbesc despre ei. Dar da, uneori stau și-mi amintesc momentele în care eram fericită alături de acei oameni. Dar voi putea oare să dau ochii cu ei? 

Am gătat de mâncat și ne-am întors în apartament. Am fost destul de tăcuți după care fiecare a mers în camera lui. Nu am putut să adorm decât spre dimineață. Am auzit forfotă în cameră și mi-am deschis încet ochii. Cineva era lângă mine în pat și asta mă neliniștea. M-am întors și am văzut-o pe Denisa privindu-mă. Nu am știut ce să îi spun. Minute întregi ne-am privit căutând, poate, ceva să rostim. 

- Bettalia, se pare că obiceiurile din liceu nu ți s-au schimbat, chiar dacă se vede că tu nu mai ești aceiași. 

Nu știam ce să-i răspund brunetei care ma privea amuzată și totuși tristă. M-am rupt atât de brusc de ea. Înțelegeam tristețea din ochii ei și sunt sigură că mă trădau și pe mine. I-am zâmbit și m-am ridicat în șezut încă privind-o.

-Nu ai de gând să spui nimic?

- Nu știu ce. Nu mă așteptam să te văd aici.

- Te las să te îmbraci și te aștept în bucătărie la o țigară.

A ieșit din cameră lăsându-mă singură și înspăimântată de lumea ce o auzeam de după ușă. Cu greu m-am ridicat din pat și am intrat în duș. După ce m-am îmbrăcat am deschis sfioasa ușa care aveam impresia că mă ține în siguranță de ei.  Mă priveau și asta îmi făcea inima să înnebunească. 

-Neața. Am spus asta să rup schimbul de priviri dintre mine și ei. Îmi era greu să stau în fața lor, simțeam că mă pierd printre ochii lor curioși. 

- Neața! mi-au răspuns ei aproape în cor. 

- Bettalia haide în bucătărie că vreau să fumez țigara asta cu tine. 

Fata asta e imposibilă. Mă ia de braț și mă trage după ea. Se comportă de parcă era o dimineață obișnuită și asta mă speria. Când s-a oprit m-a luat în brațe. Nu știam ce să fac. Am rămas stană lângă ea. Nu aveam nici un cuvânt pe care sa-l spun. Aș fi vrut să se facă o gaură în podea și să dispar. 

- Ce fac fetele? intră Andrei și ne ia prin surprindere, sau cel puțin pe mine

- Uite vrem să stăm la o țigară. Abia acum încep și eu să-mi dau drumul. Poate prezența lui mă face mai liniștită, mă simt în siguranța.

- Betty, e nepoliticos ce ai făcut. Cei de afară se simt prost că nu le-ai zis aproape nimic.

- Voi fuma țigara asta și o să vin. 

Ne-a zâmbit și a ieșit probabil să stea cu ei.        

-Cum mai ești? Denisa ma întreabă

- Sunt pierdută, Deni. Mi-e dor de el foarte mult chiar dacă  uneori ne certam sau simțeam nevoia de a sta fără el.

- Te cred. Suntem alături de tine. A fost și prietenu nostru, ne doare și pe noi.

- Știu, dar după atâta timp mi-e greu să vă văd aici.

- Hai să ieși la ei. 

Am ieșit din bucătărie și ne-am apropiat de ei. 

- Hai la o îmbrățișare de grup, lume. Andrei ne îndeamnă cu brațele deschise larg.

Ne-am luat toți în brațe. Îmi era dor de ei, de toate astea. Acești oameni au fost cei mai importanți din viața mea în momentele dificile de care am avut parte. Mă simt întreagă acum ca sunt alături de ei. Am schimbat câteva vorbe despre viețile noste și cu nostalgie ne-am amintit momentele frumoase alături de Dani. Adevărul este că a fost un om minunat despre care nu se poate vorbi de rău. După câteva ore, care mi-au părut secunde, am hotărât să ieșim la o cafea și să mâncăm micul de jun.