Stele Căzătoare

O zi de toată splendoarea

Quote: "Every day may not be good, but there's something good in every day."

O nouă dimineață. Una în care sunt trezit din nou cu forța de către sunetul insuportabil al alarmei. Asta înseamnă că își face treaba. Toate bune și frumoase până când văd că am setat-o ieri cu o jumătate de oră mai târziu. Trebuie să fi fost de-a dreptul frânt de oboseală. Observând ceea ce tocmai se întâmplase, decid că nu mai am timp să mănânc. Mă pregătesc cât de repede pot, dau să plec, dar mă oprește mama:
- Unde crezi că pleci fără să iei micul dejun?
- Păi, alarma m-a trezit cu o jumătate de oră mai târziu. Nu mai mănânc, și așa sunt în întârziere. Tata a plecat? Poate dacă mă duce el mai am o șansă.
- A plecat.
- Of! răbufnesc eu scăpându-mi și un cuvânt urât, după care plec fără să mai spun ceva, auzind-o pe mama în urma mea:
- Dar, Mark!
Nu mai am timp pentru ea, nu mai am timp nici măcar pentru mine. Astfel, mă văd alergând ca un nebun pe stradă, pentru a lua primul autobuz. Și acesta avea să fie doar începutul unei zile terifiante.

Ajung în cele din urmă la școală cu 10 minute întârziere. Holurile erau goale. Noroc că de data asta știu unde se află clasa. Prima oră aveam mate. Xander îmi povestise că vom face cursul cu Domnul Smith, unul dintre cei mai exigenți și impunători profesori, dacă nu cel mai. Mă duc glonț la destinație. Ajuns în fața ușii, mai pierd câteva secunde, gândindu-mă la modul în care urma să spun scuza bine născocită pe drum și trăgând aer în piept, ciocănesc timid. Apoi se aude un glas ce îmi dă fiori, care spune tare, clar și răspicat un "Da" cum nu am mai auzit în toată viața mea. Intru, observând un profesor de statură mijlocie, cu puțin păr, iar acesta grizonat, cu ochelari proptiți atent pe vârful nasului de mărime considerabilă, îmbrăcat într-un costum maro, cu sacou, vestă și batistuță, încălțat într-o pereche de pantofi cu bot ascuțit de culoare neagră. Pe catedră trona un geamantan imens și un pahar de cafea de la automat. Apoi zăresc ochii verzi ai Clarei, care stătea lângă Lya, privindu-mă amândouă cu fața de: "acum chiar că ai încurcat-o". Nici nu mă dezmeticesc bine, că aud din nou acea voce:
- Deci, domnule Johnson, observ că nu sunteți prea punctual.
- Mă scuzați domnule profesor, dar...
- Niciun dar. Matematica nu așteaptă pentru scuzele tale. Dacă mai întârzii o singură dată, vei primi detenție și un punct în minus la următoarea notă. Ne-am înțeles?
- Da, domnule!
- Acum ia un loc, spune el pe un ton mai blând, uitându-se peste ochelari.
Mă așez lângă Xander, pe care până atunci nu îl observasem, și care mă privește compătimitor. Urmează o oră în care Smith ne testează cunoștințele în materie de matematică pentru a ne intui nivelul. În momentul în care îmi aud numele, îmi vine să cad jos din picioare, ceea ce era imposibil deoarece mă aflam pe scaun. La tablă se discuta problema ecuației de gradul II. Nu îmi plăcuse capitolul. Ies pentru a rezolva exercițiul. Iau markerul în mână și mă blochez... Pur și simplu nu îmi mai amintesc. Era imposibil din moment ce eram prea emoționat. Astfel se scurg aproximativ 2 minute într-o așteptare usturătoare, după care profesorul îmi adresează cuvintele:
- Bun, domnule Johnson. Nici cu punctualitatea și respectul, nici cu materia. Dacă nu ar fi fost prima zi, ai fi primit nota 4. La loc!

Îmi venea să intru în pământ de rușine. Înainte mă pricepeam la mate. Și niciodată nu fusesem criticat în fața clasei, în fața a 29 de copii. Îmi reiau locul, un alt elev ieșind la tablă. El a știut să rezolve exercițiul. Restul orei a trecut mai greu decât toți anii de școală la un loc.
Când în sfârșit suntem eliberați, Lya îmi spune:
- Ai noroc! Putea să fie și mai dur!
- Se poate mai dur de atât?!
- Da, și încă cât!
- Nu a fost așa de rău! zice Clara, încercând să mă facă să mă simt mai bine.
- Nu, a fost foarte rău! Dacă nu am întârziat în prima zi, tot am întârziat în a doua.
- Haide, nu mai fii așa pesimist! Vezi jumătatea plină a paharului! îmi spune Xander. Dacă nu erai tu, era altcineva. Ai salvat un elev de la umilință. Practic, ești un erou! și le aud pe fete râzând și aprobându-l.
- Atunci de ce nu mă simt ca unul?
- Pentru că ai stomacul gol. Altfel vei gândi cu el plin. Hai la cantină! Uite, dacă apuc să iau desert, ți-l dau ție!
- Ai face asta pentru mine?
- Prietenul la nevoie se cunoaște!