Stele Căzătoare

New York

Quote: "My past it's what I've been through, it's not who I am. It does not define me."

Drumul până la noua noastră casă a fost foarte, foarte lung. 8 ore de mers cu mașina, în compania familiei mele. A fost oarecum bine, adică am povestit, am râs, am cântat... chiar mi-a plăcut. Cu toate acestea, nu îmi puteam lua gândul de la Cleveland și îmi făceam tot felul de filme în cap despre viața pe care urma să o am.
În timp ce eu încă mai cream scenarii, văd că mașina se oprește și tata strigă deodată mulțumit:
- Am ajuns!
Întorc capul să mă pot uita pe fereastră. În fața mea stă o căsuță cu o curte mică și pe care un gărduleț alb o desparte de trotuar. În acel cartier, chiar acolo urma să locuim. Ies afară și privesc cerul. Același cer care îmi amintește de acasă. Acum, acest loc va fi "acasă". Trebuie să fac asta, pentru binele familiei.
Eu și soră-mea ne uităm unul la altul cu o privire compătimitoare și totuși plină de speranță. Atunci mi-am dat seama că ai mei ne analizau reacțiile cu mare atenție. Mai mult ca sigur le-aș fi spus ceva de genul: "Faceți pe detectivii, sau ce?", dacă ceva, sau mai bine zis, cineva, nu mi-ar fi atras atenția. O pereche de ochi de un verde mai intens decât cel al ierbii primăvara mă fixa grijuliu din curtea vecină și îmi calcula toate mișcările, mai ceva ca părinții mei. Însă imediat ce am zărit-o, silueta feminină de dincolo de gărduleț a dispărut.
Cred că fusesem singurul care o observase. Fără a avea timp pentru a clipi, cel puțin, după vederea prezenței stranii, o aud pe mama întrebând:
- Deci, copii, sunteți pregătiți să mergem înăuntru?
- Ok, răspunde Mel sec.
- Să zicem... zic și după ceva timp, cu o atitudine detașată, la care tata spune:
- Wow, cât entuxiasm! Copii, ați luat New Yorkul cu asalt. Aveți grijă să nu îl doborâți!
Se aude apoi chicotitul mamei și al lui Mel, semn că glumița tatei li se păruse amuzantă, dar eu sunt mai greu de mulțumit. De fapt, cred că în acel moment nimic nu mă putea face să zâmbesc. Nici măcar comedia mea preferată, "Grown Ups"(Oameni mari și fără minte) nu ar fi reușit... Pe cine păcălesc, probabil că încă aș leșina de râs dacă aș mai vedea filmul. Adică nu eram dezinteresat, nici stresat și nici pe culmile rebeliunii, pur și simplu eram obosit.
Intru în casă. Este destul de mică. Are totuși living, o bucătărie îndeajuns de mare, și 3 camere, fiecare cu baie proprie. Melody și-a ales prima camera. Apoi eu, iar după ai mei. Ei s-au mulțumit cu ce a rămas. Dormitorul mamei și al tatei este chiar între camerele noastre. Asta ar putea fi simbolic, să ne poată despărți în caz de o eventuală cearta, care are loc destul de des, de obicei. Deși acum mi-am propus să nu mai intru în conflicte cu Mel, adică ce fel de adolescent se ceartă cu surioara lui de 9 ani?
Oricum, părinții ne-au lăsat să ne amenajăm singuri camerele și să le decorăm cum vrem. Drept urmare, am zugrăvit camera în bleu, culoarea mea preferată, dorind să scap de kakiul de pe pereți ce mă ducea cu gândul la arest. După ce mobila a fost instalată, patul ocupa deja aproximativ un sfert din cameră. Astfel, am păstrat cât de mult spațiu liber am putut, pentru ca dormitorul meu să nu pară de mărimea unei cutii. Ok, exagerez, doar că totul este atât de diferit acum! Toate camerele au aceeași mărime și nimeni nu pare să se plângă, dar în Cleveland aveam o casă cu etaj, 5 camere, 1 bucătărie în care ar fi încăput probabil toți colegii mei de clasă, și nu în cele din urmă un living imens în care aș fi putut să joc până și fotbal (nu că aș fi avut voie, aduceam la cunoștiință un fapt divers), plus o terasă unde îmi plăcea de regulă să citesc vara. Curtea era foarte largă, acolo se găsea grădina mamei și câțiva pomi fructiferi plantați de tata de când eram mai mic, care, spre surprinderea tuturor, chiar aveau rod. Toate acestea fuseseră realizate cu mulți ani în urmă, pe vremea când mama încă mai lucra ca procuror la judecătorie. Dar a fost acuzată pe nedrept și suspectată de încălcarea legii, și deși dovezile nu erau sificiente, s-a ales cu o amendă destul de mare, care a venit mână în mână cu a ei concediere. Astfel, a fost prompt înlocuită de sora judecătorului. Are logică? Și așa am ajuns în situația asta, de a avea nevoie de mai mulți bani și deci, la New York.
Bine, totul o să fie bine! Trebuie doar să îmi scot trecutul din cap. Adevărul este că am venit aici cu o reticență acută, având în vedere că nu îmi plac schimbările... Dar dacă aduc ceva familiar în peisaj să mă simt mai confortabil? În această idee lipesc pe perete posterul trupei mele favorite, și anume Arctic Monkeys, pun la vedere cărțile Harry Potter (film prefert) și confecționez un album în care lipesc colecția mea de cartonașe cu jucători de fotbal. Așa am realizat că am adus cu mine o parte din Mark din Cleveland la New York. Amintirile nu vor pleca niciodată. Le voi păstra pentru o eternitate în cufărul lor din sufletul meu.
Camera mea ar trebui să fie gata, dar simt că lipsește ceva. Arunc o privire împrejur și zăresc o fotografie înrămată cu toată familia. Îmi amintesc că poza era făcută acum 2 ani după recitalul de vioară al lui Mel. Cu toții păream atât de fericiți! Am luat-o cu grijă și am așezat-o pe noptieră. Acum mă simțeam mai bine. Fără să realizez, rămăsesem cu ochii la fotografie. Dar de ce să mă uit la ei într-o poză când este de un milion de ori mai bine în realitate? Tocmai când ies din cameră, mama mă cheamă la masă.
- Și, cum vi se pare aici? spune ea uitându-se la mine și la Melody de parcă am fi la interogatoriu.
- Îmi place! răspund eu în 2 secunde. Chiar îmi place! afirm încă o dată ca ai mei să nu creadă că sunt sarcastic sau ironic.
- Și mie îmi place! zice ghemotocul copiindu-mă.
- Mă bucur!
- Foarte bine! spun mama și tata în același timp fixându-mă cu privirea și zâmbindu-mi.
Cred că ei chiar aveau emoții pentru răspunsul care urma să vină din partea mea...