How it goes II

16. Plaja iernii

Drumul până la mașină l-am petrecut în liniște. O parte din mine era dezamagită că nu am găsit-o pe Jenifer, deoarece îmi pusesem toate speranțele în asta. Dar cealată parte se gândea că poate e bine că nu am întâlnit-o. Poate că nu eram gata.

Însă asta nu mă putea opri din meditat. Dacă nu era aici, atunci unde? Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost că poate Eric m-a mințit, poate că Jenifer nici nu a fost aici. Dar i-am văzut privirea, am văzut expresia pe care o avea când și-a dat seama că venisem degeaba: era la fel de uimit ca mine.

-La ce te gândești? mă întreabă Eric băgând cheile în contact.

Mașina pornește și el își așează într-un mod ciudat de bucuros mâinile pe volan. După cum îmi dădusem seama deja, îi plăcea să conducă.

-Eu doar-....

Încep dar mă opresc și oftez.

-Poate ar fi trebuit să o așteptăm acolo, poate era plecată pentru puțin timp și poate s-ar fi...

-Nu, mă întrerupe el serios. Nu ar fi trebuit să o așteptăm, pentru că nu s-ar fi întors. Știa că avem să venim iar în clipa în care a aflat, a șters-o de aici.

-Îi este frică de mine? întreb eu sarcastică.

-Nu, nu îi este, spune el. Probabil vrea ca tu să o găsești singură.

-Crezi că știe că mi-ai spus că e în Brighton? întreb eu nesigură.

Eric dă din cap fără speranță, oftând.

-Pun pariu că da, răspunde el. Încă nu știu cum, dar am sentimentul că asta își și dorea să fac.

-Mi-aș dori să știu exact de ce își dorește atât de mult să vorbească cu mine, spun eu debusolată.

Îmi sprijin capul de fereastră și privesc pe geam fără să procesez cu adevărat imaginile pe care le văd. Nu puteam să mă concentrez la nimic, mintea îmi era prea aglomerată cu gânduri de toate felurile.

La un moment dat, Eric oprește mașina. Îmi îndrept privirea spre el, neștiind de ce a oprit, dar el iese din mașină. Ies și eu, confuză, neștiind de ce nu ne continuăm drumul, apoi simt un vânt rece fluturându-mi părul ca o mângâiere de gheață. În spatele lui Eric vedeam marea.

Deschid gura, având intenția să spun ceva, dar cuvintele nu voiau să iasă.

-Vino, spune Eric calm înaintând pe trotuar.

-Doar pentru că ai venit cu mine în Brighton, asta nu-ți dă dreptul să îmi spui să te urmez nu-știu-unde, spun eu țâfnoasă.

El se întoarce încet cu fața spre mine. Zâmbea amuzat iar asta mă enerva.

-Ai dreptate, ai putea rămâne aici, așteptându-mă să mă întorc. Ratând distracția și câteva minute în plus în compania celui mai atrăgător tip din lume, spune el și îmi dau ochii peste cap.

Harry l-ar fi omorât cu mâinile goale pentru faptul că s-a auto-numit așa.

Mă încrunt încercând să îmi alung orice gând legat de Harry.

Eric pornise din nou pe trotuar iar eu îl urmez grăbită, ca de obicei încercând să țin pasul cu el. La un moment dat, dăm de niște scări de piatră ce duceau de pe trotuar spre plajă. Eric părea să le cunoască destul de bine poziția, întru cât nici nu a clipit când le-a văzut. Pe scări abia încăpeau două persoane și aveau o bară de susțiere pe parta dreaptă. Păreau destul de vechi și roase de timp. Probabil dacă ar fi fost făcute din lemn sau alt material, mi-ar fi fost frică să le cobor, îndoindu-mă de rezistența acestora.