Demonii lui Angelo (16+)

Prolog

Proprii demoni mă pândeau din umbră, râdeau şi mă arătau cu degetul. Alergam mai repede decât mi-am închipuit vreodată că e omeneşte posibil, însă cu cât mă îndepărtam mai mult de ei, cu atât vocile lor batjocoritoare îmi răsunau mai puternic în minte.
 
  - Lasați-mă în pace! cuvintele, nişte cercuri învolburate de abur alb, s-au pierdut imediat în noapte.

  Respiram neregulat, plămânii mă dureau din cauza aerului rece, iar inima...inima nu avea să mai suporte pentru mult timp agitația mea. Eram parcă ruptă de rațiune, frica îmi guverna întreaga existență şi singurul lucru de care eram conştientă era că trebuie să fug.

   Vocile însă, dispăruseră complet, rămăseseră în urmă, dar nu plecaseră şi din capul meu.
Muzica de carnaval îmi zgâria timpanul, iar ochii mi se plimbau în jur, speriați, căutând un loc în care să mă pot ascunde.

  Fără să mă gândesc prea mult, o casă micuță, fără ferestre şi viu colorată m-a atras înăuntru, precum o cabană în vârf de munte din al cărei coş fumul se înălța spre cer, atrage inevitabil călătorul epuizat si înfrigurat.

  Am împins uşa grea, din lemn de stejar şi am păşit împidicându-mă în interior, în lumina obscură.
  Oglinzi, sute de oglinzi împrăştiate în toată încăperea, îmi reflectau distorsionat imaginea. Un bec ce proiecta cu greu raze de lumină prin încăperea rece, atârna legănându-se ostenit din tavanul crăpat.

  Oglinzile reflectau din mai multe unghiuri, în zeci de forme şi mărimi diferite aceeaşi imagine a unei fete speriate ce privea derutată în toate părțile.

  Un sigur moment, dulce şi împăciuitor, a durat liniştea căci, şoapte învolburate precum valurile mării, cu ecouri îndepărtate, au început să răsune iar în capul meu. Mi-am strâns instinctiv ochii şi mi-am acoperit urechile cu palmele pentru a bloca zumzetul chinuitor, însă fără efect.

  În aerul rece, în agonie şi durere, vocile se amplificau, din ce în ce mai mult, până ce sunetele au devenit o adevărată tortură.
Dar cu toate astea, tremurând şi țipând ca totul să se termine, încă nu regretam nimic.
  În adâncul sufletului ştiam totuşi că, oricât de mult şi de departe aş fugi, trecutul se va roti în permanență, ca într-un dans primitiv în jurul meu, menit să mă condamne pentru păcatele proprii.

  Însă când mă aflam la un pas distanță de a înnebunii complet, s-au oprit şi o linişte surdă şi dulce le-a luat locul.

  Mi-am îndepărtat uşor mâinile de la urechi pentru a mă asigura că liniştea subită nu e o altă iluzie a minții mele ravăşite şi am deschis uşurată ochii că totul s-a terminat.
  Însă m-am înşelat. Nu se terminase... era de-abia începutul!

  Inima s-a oprit o secundă, pentru ca mai apoi să îşi reia bătăile amețitoare.
  Iar atunci am cedat. Genunchii mei au făcut contact dureros cu podeaua, lacrimile au început să îmi curgă şuvoaie pe față şi am început să țip.

  Oglinzile, blestematele de oglinzi îmi reflectau trupul, hainele, mainile şi fața pictate în culorile morții.

  Am încercat să îl şterg de pe chipul şi mâinile mele, însă nu făceam nimic altceva decât să mă murdăresc şi mai tare. Era în zadar oricum, pentru că sângele  întotdeauna va fi acolo, o pată permanentă pe pielea mea albă... o parte din mine.

  Mi-am ridicat ochii spre oglinzile din fața mea şi m-am privit fascinată. Mi-am rotit privirea în față şi în spate pentru a vedea mai bine sângele ce îmi curgea pe chip şi îmi păta întreg trupul.

  Se spune că în clipa în care vei pune două oglinzi față în față, demonul v-a apărea.
Se pare că e adevărat întrucât, acolo, înconjurată de oglinzi şi sânge, am zâmbit, stingher la început, după care micul zâmbet s-a largit până ce s-a transformat în hohote de râs, care mi-au adus alte lacrimi în ochi.

  Am încercat să fac ceea ce e bine, însă binele meu era, de fapt, cheia porților iadului...
  Am încercat să joc, să lupt cu propriul meu trecut, dar am sfârşit devenind unul dintre demonii săi...
  
  ...iar în cele din urmă, am realizat că totul a fost în zadar, îmi vândusem inconştientă, cu mult timp în urmă, sufletul lui.

     Încă de la nașterea omenirii trebuia să existe armonie în univers și astfel, au apărut binele și răul.
Lumina nu poate exista fără puțin întuneric, iar întunericul nu poate dăinui decât sub influența luminii.
Ființele trebuiau să fie divizate cumva, tocmai din acest motiv au apărut îngerii și demonii, două instanțe aparent diferite, dar interdependente și interconectate.

     Povestea pe care urmează să v-o spun e despre iluzii, sacrificii, demascări și lupta acerbă pentru supraviețuire.
E despre oamenii care pierd granițele drept ființe independente și își construiesc o identitate diferită de ceea ce sunt cu adevărat.
E o poveste despre metamorfoza unor îngeri în demoni și prețul pe care aceștia trebuie să îl plătească pentru fiecare alegere făcută.

  Iar acum, pot să spun doar atât: bun venit în iadul meu!
----------------------------------------------

~Structurile de îngeri și demoni sunt folosite în sens metaforic, cartea nu este una science fiction.~

ATENȚIE!!!
Cartea conține scene de violență fizică, psihică și limbaj licențios care ar putea fi considerate deranjante pentru anumite persoane.
Sunt folosite referințe subtile sau amănunțite cu privire la diferite boli psihice.
Citiți pe propria răspundere!
---------------------------------------------------------

Hey guys! I'am back!
După o eternitate, am revenit cu o nouă lucrare!
🖤ÎMI ERA DOR DE VOOOI!!!🖤

Sper să vă placă și de altfel, vă aștept comentariile, criticile și sugestiile!

Am plăcerea să vă urez bun venit în lumea Demonilor lui Angelo!

Lectură plăcută!