A ieşit din baie cu aceeaşi sclipire în ochi. Şi-a aruncat privirea către pat şi văzu beculeţul telefonului pâlpâind de zor, ceea ce însemna că are un mesaj necitit.

                            Ora cinci e okay pentru tine?  -Melanie

         Un mic hohot de râs i s-a strecurat printre buze,  luminând camera cu acel sunet pentru căteva secunde. Nu se aştepta ca Melanie să fie atât de interesată şi dornică de această după-amiază petrecută împreună. A început să butoneze tastele telefonului realizând un răspuns către ea.

                              Perfect. Închiriez eu un film. E bine, nu?

         Câteva secunde mai apoi, telefonul său a scos un sunet ciudat, semn că Melanie i-a răspuns. Răspunul ei fu unul afirmativ, era de aşteptat. 

    Orele au trecut fără să îmi dau seama. Stăteam pe canapea şi urmăream unul din serialele mele preferate, Pretty little liars. O jumătate de oră... doar treizeci de minute mă despărţeau de el. Nu am avut atâtea emoţii nici la prima întâlnire sau la primul sărut, care a fost o mare tâmpenie.

Zgomotul sâcâitor al soneriei de la uşă a ajuns la urechile mele. Am pornit cu paşi mari spre uşă, iar în câteva clipe, mă aflam faţă în faţă cu el. Ochii verzi, pătrunzători i-au găsit imediat pe ai mei. Am simţit nevoia să las capul în jos, pentru că simţeam cum mă roşesc. El era în faţa mea cu un buchet de lalele, iar în cealaltă mână câteva casete cu filme. Purta o cămaşă neagră mulată, care aproape crăpa pe pieptul lui şi o pereche de jeansi închişi la culoare.

- Te aşteptam! m-au auzit eu spunând. I-am putut simţi zâmbetul larg şi gropiţele evidenţiându-se, apoi acel râs jucăus, tipic lui. Abia după ce a terminat, mi-am dat seama ce prostie mi-a ieşit din gură şi că el încă stătea la uşă, parcă implorându-mă să îl invit. M-am dat încet într-o parte, făcându-i loc să treacă pe lângă mine. Am rămas să închid uşa în urma lui, iar când m-am întors, l-am găsit în picioare, lângă canapea probabil aşteptându-mă,fiindcă încă avea acel buchet în mână. Fără să îmi dau seama, acum era în faţa mea, dăruindu-mi florile. Un mulţumesc mi-a ieşit printre buze.

     Când m-am întors din dormitor, pentru că am fost căutată de Kath la telefon, Stefan deja era instalat în bucătăria mea. Pregătea ingrediente pentru brioşe, cum ne-am înţeles. Păre sigur pe el. Ştia locul fiecărui obiect din bucătărie, chiar mai bine decât mine. Mi-am tras încet un scaun de la masă, apoi m-am aşezat neluându-mi privirea de la el. Era ocupat, nu mă băga în seamă, ceea ce era ciudat. Acum puteam să îi privesc şi să îi admir trăsăturile fine, unice. Părul îi era fixat în sus, uşor ciufulit, mâinile i se mişcau cu precizie în timp ce aşeza totul pe masă. Dintr-o dată, acei ochi verzi precum iarba proaspătă, i-au găsit pe ai mei, căprui. Câteva clipe ne-am privit îndelung, apoi vocea lui a spart  liniştea.

 - Ştii că nu e frumos să te holbezi, nu? vocea lui. Încerca să fie serios, dar nu îi ieşea deloc, blândeţea şi căldura fiind mai puternice,

 - Ahm, da... m-am bâlbâit eu speriată de replica lui. Cred că ai nevoie de ajutor, nu? am întrebat simţind cum sângele îmi urcă în obraji.

 M-am ridicat de pe scaun şi din paşi mici am ajuns lângă el. Am început să mă uit pe instrucţiunile de pe cutia de brioşe pentru că, Doamne, chiar sunt un dezastru în bucătărie. Citeam nedumerită deoarece nu înţelegeam anumiţi paşi. A observat asta. A început să râdă. Râsul acela jucăuş, cristalin care deja a început să mă enerveze. Râde din orice gafă a mea, din orice gest, din orice aş spune. 

Notă: Am revenit. Sper să vă placă. Şi mulţumesc pentru toate voturile şi lecturile. Aştept şi păreri, ele valorează cel mai mult pentru mine. Kisses. :*

He's not like the others   | P A U Z A |Citește această povestire GRATUIT!