Latino Lover

C A P I T O L U L 6

— Mult mai bine, acum treci la somn! schimbasem subiectul rapid în timp ce mă grăbisem să încui ușa de la intrare. Mă simțeam nesigură cu atâția hoți și persoane periculoase prin zonă. Vrei să mănânci ceva? Îmi amintisem că mama mă obligase să îl hrănesc și să gătesc pentru el în fiecare zi. Comentasem destul de mult când îmi ceruse să fac asta, deși sfârșisem acceptând.

— Senoritaaa, mi se adresase pe un ton suav și a naibii de șarmant. De ce făcea asta? De ce, de ce, de ce? Voia să mă vadă cum rânjesc ca o proastă? Doar nu ai de gând să dormi la ora asta, nu? râse amuzat în timp ce făcuse câțiva pași înspre mine.

— Ba exact asta am să fac, Valentino! vorbisem deloc impresionată în timp ce îl priveam robotic în ochi. Era prea frumos pentru a trăi împreună cu el o săptămână.

— Răceala aia te-a făcut să fii mai ursuză decât o bătrânică de optzeci de ani, vorbise amuzat în timp ce îmi cuprinse întreaga față cu privirea. Oh, Dumnezeule. Avea ce să vadă, și așa arătam groaznic.

— Mulțumesc, mi-am dat ochii peste cap, păstrându-mi răceala față de el. Nu voiam să-l fac să creadă că dacă mă sărutase acum nu știu câte zile, eram topită și la picioarele lui.

— Hei, hei, știi că nu asta am intenționat să spun, își ceruse scuze tipic lui în timp ce îmi cuprinse bărbia gentil cu degetele lui. Voia să păstrez contactul vizual cu el în discuție neapărat și asta mă făcea să mă intimidez. Prietenii mei dau o mică petrecere acum, asta e ocazia perfectă să cunoști persoane noi și să îți faci prieteni, cine știe, încheiase propunerea cu un zâmbet larg și irezistibil. Ah, la naiba. Buzele alea ferme și rozalii mă băgau în pământ la propriu.

— La ora asta, Valentino? Nu știu ce să spun, vorbisem sceptică în timp ce îi simțisem mâinile fierbinți, așezându-mi-se pe umeri.

— Ești cu mine, nu se poate întâmpla nimic! mă asigurase cu vocea lui blândă și plină de căldură în timp ce redusese spațiul dintre noi și mai mult, parcă având grijă să mă privească mai bine în ochi.

— Ieșim altădată, încercasem să o dau la întors, evitându-i ochii probabil plini de dezamăgire. Avem timp, am adăugat, încercând să îndulcesc situația.

— Nu te forțez să ieși, Madena! vorbise vizibil deranjat în timp ce făcuse câțiva pași înapoi. Grozav, Grozav! Meritam un set de aplauze pentru faptul că îl dezamăgisem din nou pe frumușelul din fața mea.

— Mă duc să îți aduc așternuturi, mă sustrasem de la o atmosferă absolut ciudată, deși nu aveam vreun plan de a-l împăca pe Valentino.

Scotocisem prin dulapurile mamei în căutarea unor așternuturi albe și fără nicio floare sau orice alt imprimeu vizibil feminin. Găsisem cu greu ce căutam și numai imaginea brunetului care scria ceva bosumflat pe telefon mă făcuse să vreau să fug în camera mea și să mai stau cel puțin două săptămâni acolo.

Și-a ridicat foarte puțin capul atunci când m-a auzit venind după care a preferat să scrie mesaje într-una. Ce ar fi trebuit să îi spun acum?

— Vrei să mănânci ceva? întrebasem absentă în timp ce mă chinuiam să îi aranjez perna și cearșaful cum trebuie.

— Nu, vorbise sec.

— Dacă o să fii așa în toate nopțile, să știi că pot să-mi port și singură de grijă! îl anunțasem în timp ce trântisem nervosă plapuma.

— Madena cea nesuferită își face apariția din nou? mă întrebase după ce își lăsase telefonul pe măsuța din sticlă din mijlocul sufrageriei.