Latino Lover

C A P I T O L U L 5

— Nu vreau să deranjez, vorbise sec în timp ce coborâse de pe motor. Ok, clar îl deranjasem cu ceva pentru că el era foarte vioi în discuțiile cu mama și nu arăta niciodată dacă era supărat.

— Cum să deranjezi, Valentino? păruse destul de amuzată de cuvintele brunetului, deși situația era destul de ciudată privită din punctul meu de vedere. Era clar că domnul Valentino nu mai voia să fie prin preajma mea. Ei bine, dacă el nu-și dorea, eu o făceam.

Cedase într-un final și intrase în casă, mama apucase să mă întrebe din priviri dacă s-a întâmplat ceva, dar am avut grijă să o mint că nu. Nu ar fi fost prea ok să îi spun ,,știi, era să mă sărute adineauri și l-am refuzat, iar acum e supărat"

Am intrat după Valentino, așezându-mă în fund pe suprafața rece de marmură pentru a scăpa de afurisitele de sandale care îmi măcelăriseră picioarele. Nici nu îmi mai simțeam călcăiele din cauza lor.

— Ai să răcești, mama mă atenționase din urmă în timp ce intra cu o mulțime de cutii în brațe. Cel mai probabil era mâncarea care rămăseseră de la petrecerea a cărui sens nu-l aflasem.

— Valentino, vrei să mănânci? continuase ea în timp ce se îndreptase spre living. Brunetul se așezase pe una din canapele în timp ce privea un punct inexistent. Ah, uram să-l văd așa.

Mă alăturasem și eu lui, având grijă să îi dezbrac geaca și să o las pe brațul unei canapele. Privirea lui căzuse imediat asupra mea și brusc mă simțeam prea analizată.

— Am greșit cu ceva? am avut grijă să îl întreb în șoaptă în momentul în care mama plecase spre bucătărie. Nu voiam să mă audă pentru că ar fi interpretat totul în niște feluri la care nici nu voiam să mă gândesc.

— Ce? mă întrebase încruntat în timp ce își îndreptase privirea asupra mea. Nu prea îi putusem rezista așa că mă pierdusem cu firea în secunda următoare. Era frumos al naibii.

— De ce ești supărat? mă așezasem pe fotoliul de lângă canapeaua lui în așa fel încât să nu fiu nevootă să vorbesc prea tare.

— Sunt doar obosit, mă privise în ochi pătrunzător în timp ce își trecuse degetele prin șuvițele lungi și frumos ondulate. Mă mințea, încruntătura de pe fața lui arăta că era supărat, frustrat și orice mai putea simți un bărbat atunci când era refuzat.

— Minți, i-am răspuns curajos în timp ce mi-am luat înapoi atitudinea relaxată pentru că mama me adusese un platou plin de gustări pe care oricum nu eram în stare să le mănânc.

— V-ați distrat? mama încercase să spargă liniștea ciudată dintre noi. Madena a reușit să-și facă prieteni sau și-a luat atitudinea de înfumurată și nu a vorbit cu nimeni.

— Nu mi-am făcut niciun prieten, am preluat cuvântul înainte ca brunetul să fie nevoit să mintă pentru mine. Aș fi vrut să îi spun că mi-am făcut un dușman, dar nu voiam s-o fac să se îngrijoreze.

— Când o să te întrebi de ce ești singură mai târziu, să știi de ce! mă certase ea sub privirea serioasă a lui Valentino.

— Nu o să te întreb, ok? am adăugat supărată în timp ce îmi sprijinisem capul în mâna stângă. Nu știu de ce, dar înainte nu eram deranjată de opiniile mamei. În schimb acum mă deranja orice îmi spunea.

— Perfect, mai lucrează la atitudine atunci, adăugase serioasă, făcând în așa fel încât să mă simt și mai prost. Poate luam totul prea in serios și din cauza lui Valentino? Dar totuși, felul ei de a mă critica de față cu străini nu era prea digerabil.

— Cred că ar fi timpul să plec, Valentino mă făcuse să îmi concentrez atenția asupra lui. Mamei nu prea îi convenise și îl certase pentru că nu prea mâncase, nu putuse să se abțină să nu îi pună ceva mâncare la pachet și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, mă obligase pe mine să i-l dau.