-Mai avem mult? Am întrebat, sec, ca de obicei.
-Știi unde suntem, știi cât mai facem.
Gândurile mă năuceau, orice, de la casa pe care am văzut-o acum două secunde, până la ce mă aștepta când ajungeam la destinație. Totul era ca o furtună pe care nu o pot controla. O furtună frumoasă, poate. Nu mă deranja. Îmi plăceau detaliile, dat fiind ca iubesc desenul. Când ai creionul în mână, totul e posbibil. Nu e ca viața, dacă greșești ceva, e simplu, iei guma și ștergi, dar în realitate, dacă faci ceva greșit, nu e niciun buton în stânga paginii care să îți permită să dai înapoi. Închid ochii, vreau să dorm, să visez.
-Domnișoara, doriți altceva? A spus un bărbat tânăr, înalt, îmbrăcat într-un costum ciudat.
Am deschis ochii, mă aflu într-un pat cu un om în fața mea. Ce blând pare. Mă uit în jur. Ce pat mare, ce lucruri frumoase. Obserb un obiect strălucitor lângă mine. Ridic oglinda rotundă, înrămată cu aur si privesc. Eram blonda, dar un blond perfect, părul puțin ondulat, perfect, ochii de un albastru strălucitor, amețitor, perfect, pielea de un alb perfect. Eram perfectă, de ce oare? Eram ceea ce nu credeam că exista și de care era dezgustată. Concept învechit care distruge vieți de la începutul vieții. Bărbatul se uita la mine, puțin mirat.
- Scuzați-mă, de abia m-am trezit! Și am o durere de cap! Am și uitat cum mă cheamă, spun eu.
- Isabelle, domnișoară.
- Vă mulțumesc, ați putea vă rog să o aduceți pe mama?
-Domnișoara, mama dumneavoastră nu mai este printre noi, de doi ani...
Oh, Mama nu poate să fie moartă, tocmai era lângă mine in mașină. Atunci am văzut, eram într-o cameră puternic luminată, de un roz pal. În încăpere se afla un pat mare, frumos decorat, o măsuță cu un scaun și o oglindă, iar lângă mine era un fotoliu. Aveam tot ce mi-aș fi putut dori. Știam lucrul ăsta fără să realizez neapărat unde sunt sau ce fac. Era o comoditate în camera aceea.
-Unde sunt prietenii mei? întreb, puțin timidă.
-Domnișoară, nu ați mai iesit din casă de când s-a petrecut accidentul. Ați pățit ceva? Nu vă aduceți aminte?
-Nu, sunt bine, mulțumesc! Dar cine mai stă în casa? am continuat să întreb.
-Dumneavoastră, eu, bucatareasa și servitoarea. Mi-a raspuns fără să tresare măcar.
-Și cine vă plătește?
-Unchiul dumneavoastră, domnișoară.
-Și unde este unchiul meu? am întrebat cu sufletul la gura.
-Nu se știe, domnișoară, dar trimite bani lunar.
-Și tata? Scuze dacă te innebunesc, dar parcă nu îmi aduc aminte. Mă simțeam prost că îl puneam să îmi răspundă la atâtea întrebări.
-Nu este nicio problema, domnișoara. Se spune că tatăl dumneavoastră a plecat din această familie, pe când aveați numai trei ani.
-Toate lucrurile acestea sunt ale mele? această întrebare putea fi luată ca una egoistă, dar el s-a uitat blând la mine și mi-a răspuns:
-Desigur, domnișoară. Absolut tot ce vedeți cu ochii.
-Și cum sunt eu ca persoană?
