Alergam, alergam deja de jumătate de oră. Nu îmi mai simțeam picioarele, dar nici nu mă dureau. Aproape nu mai vedeam nimic în afară de ceața creată de vântul ce se izbea de ochii mei. Tot corpul îmi era ud și nu știu dacă din cauza ploii ce cădea cu putere sau din vina lacrimilor ce alunecau cu viteză pe obrajii mei roșii. Nu mai știu de cât timp alergam, nu îmi mai aduc bine aminte nici de ce alergam. Mă opresc brusc. Nu mai vreau. Ploua, totuși cerul era senin și soarele strălucea, ce ironie, la fel ca faptul că alergam de atâta timp încât nu mai știam care este motivul. Mă întorc să văd ce mă urmărește sau motivul pentru care cu câteva momente în urmă fugeam. Și atunci am văzut, imaginea m-a lovit și nu mă mai puteam mișca. De asta alergam? Cum am ajuns să fug de un leu?
Regele se uita fix în ochii mei. Mă uit ușor în jurul meu, sunt într-o câmpie deschisă, locul ideal pentru un leu, deci nu am niciun loc în care să mă ascund, să mă feresc de propria-mi imaginație. Inima îmi bate atât de tare încât cred că și animalul din fața mea o poate auzi. Știu că ar trebui să mă întreb de ce mă aleargă un leu sau de ce nu fug în acest moment dacă mă urmărește o astfel de fiară? Dar acum observ cât de frumos și maestuos e. Nu degeaba i se spune ''regele". Dacă ar fi regele meu, cu siguranță l-aș asculta. Pentru un moment totul se oprește, am pus pauză filmului minții și doar îl privesc: coama este de un arămiu ca de toamnă, ochii negrii de parcă poți ajunge într-o altă dimenisune dacă ai putea intra în ei, labele mari, totuși delicate, privirea nu pare rea, doar că instinctul de supraviețuire este mai mare decât bucata de umanitate pe care o poate avea. Diferit față de ființele urâte care suntem noi, el parcă respiră lumea, îmbrățișează fiecare rază de soare și atinge fiecare colț de lume, e gol în fața a tot ce există. Și eu fug de el, pentru că mama m-a învățat să îmi iau umbrela ca să nu plouă, bunica mi-a zis să îmi pun fular când ninge și tata să mă dau cu cremă când e soare, așa că nu mai simt nimic; sunt geloasa pe leu, fug de el doar că nu numai din cauza asta. Fug de el pentru că reprezintă ceva ce nu vreau să accept, fug de el deoarece totul ar exploda dacă ne-am atinge.
Dintr-o dată mă trezesc. Ah, doar un vis! Dar ce vis, a treia oara săptămâna asta când fug de ceva în subconștient. Poate ar trebui să înțeleg ceva din asta. Inima tot îmi bate cu putere și picioarele mă dor, efecte oare ale imaginației mele bogate? Pisica doarme netulburată lângă mine, mereu știe când am nevoie să stea cu mine. Mă uit la ceas: 7:30. Până și soarele e prea obosit să răsară. Mă ridic din pat, îmi prind părul din obișnuință și cobor să îmi fac cafeaua. Încă sunt obosită după visul de aseară. De ce totul pare real? Mereu subconștientul creează curse din care doar dacă te trezești poți ieși. Ce paradox, fugi de propria ta minte adormită, într-un puzzle creat chiar de tine, pe care totuși nu știi să îl rezolvi. De parcă tu, aceeași persoană cu tine, vrei să afli tot despre lume și viață, vrei să devii universul, dar îți e comod, leneș și poate crede că e mai bine să fii prost și fericit. Eu sunt 90% tu și 10% tine din cauza societatii. Ies afară doar în sutien și chiloți cu minunata mea cafea. Ninge. E așa de frig și totuși sufletul înca îmi este încălzit de visul din noaptea ce tocmai s-a încheiat. Ce repede se topesc fulgii pe pielea mea fierbinte. De mult timp nu am mai simțit frigul cu adevărat, pur și simplu ignor. Sunt leul gol în fața lumii: accept și mă bucur de tot ce este în calea mea. Dacă viața vrea să ningă, cine sunt eu, o ființă aproape neexistentă, să mă îmbrac? Să opresc fenomenul care este cu infint peste puterile mele. Cafeaua îmi încălzește mâna dreaptă, în timp ce țigara mi-o răcește pe cea stângă. Ce minunată zi de luni. A trecut atâta timp de când nu am avut un somn liniștit, un vis frumos.
Prima zi din vacanța de iarnă. E greu să iubești și să fii iubit, dar să nu fie nimic al tău. Încerc să trec peste momentul în care mi-au trecut prin minte atâtea amintiri. Mă duc în camera mea și încep să mă îmbrac. Cu coada ochiului mă privesc în oglindă, parcă mereu văd ceva diferit, o altă persoană. Câteodată ochii albaștri sunt limpezi, astfel cel ce privește având abilitatea să vadă pâna în cele mai adânci colțuri ale minții mele, fără a putea găsi ce caută și de multe ori sunt roșii și obosiți, chiar plini de lacrimi. Mereu mi-a plăcut părul meu blond, lung, niciodată la locul lui. Fața palidă îmi scoate în evidență cam toate detaliile chipului meu. Ah, iubesc cu adevărat imprefecțiunile. Îmi place sa îi fac în ciudă societății care m-a învățat să mă îmbrac gros iarna, așa că mă îmbrac cu o fustă și o bluză simplă de mătase. Îmi iau geanta, laptopul, un creion și niște foi, cheile de la mașină și plec. Iubesc atât de mult să conduc, mai ales dimineața devreme când nu există claxoane și nici oameni care își scot mâinile pe geam înjurând. Ajung aproape de centrul orașului, parchez mașina și îmi încep minunata zi de luni. Intru pe ușa cafenelei și mă așez la masa mea, un separeu de două persoane. Mă așez și îmi deschid laptopul. Îmi scot câteva foi și creionul. Ce fac eu? Eu scriu, câteodată desenez, îmi prostituez imaginația la maxim pentru niște cuvinte. Cuvinte care te pot face sa râzi sau să plângi, să simți ce simțea și cel ce scria sau să te pui în pielea personajului, care, de multe ori, este o mică parte a minții autorului, cam toată. Tot ce e pe o foaie sunt eu, tu și oricine care a călcat treptele castelului minții mele. Rearanjăm viața ca să o punem pe hârtie sub formă de linii sau litere.
-Ce faci blondo?
El, mereu punctual, ora 9:00, masa noastră.
