Sign Of The Times

2. Cruzime şi Umanitate

- Îţi faci mai mult rău în felul acesta, Rochelle.

Lacrimile ce cădeau necontenit pe obrajii îmbujoraţi ai femeii din faţa mea erau acompaniate de suspine repetate şi sughiţuri ce păreau că-i îngreunează respiraţia tinerei văduve. 

Încă îmi simţeam corpul îngheţat, aveam o durere groaznică de cap, iar pielea mi se făcea de găină de fiecare dată când îmi aminteam, ca un masochist, de întâmplarea precedentă din care, surprinzător, am scăpat cu viaţă. 

Ţipetele speriate ale ulterioarelor victime îmi răsunau din nou şi din nou în urechi, ca şi cum în creierul meu s-ar fi aflat o casetă stricată ce repeta la nesfârşit acelaşi lucru. Şi mi-aş fi dorit să mă plictisesc de acele sunete terifiante, însă nu se întâmpla asta, ci inima îmi bătea tot mai tare, de parcă o dorinţă necunoscută şi vinovată mi-ar fi străpuns sufletul la infinit. Gândurile îmi erau mai încurcate ca niciodată, atât de încurcate, încât nu reuşeam să înţeleg la ce mă gândeam.

În faţa ochilor aveam imaginea fugitivă a ucigaşului nebun; în palme simţeam material dur al mesei pe care o răsturnasem instinctiv; auzul mi-era penetrat de haosul incontrolabil de pe terasa cafenelei din colţ, iar eu nu reuşeam sub nicio formă să-mi formez o concluzie, per ansamblu. Secvenţe scurte, parcă din cele mai reuşite filme de acţiune, îmi rulau în minte, oferindu-mi noi întrebări asupra vieţii, pe care nu vreau să le mai aud acum. 

- E mort, Joe e mort. S-a dus la copilaşul lui, suspina Rochelle, strângându-şi şuviţele blonde de păr în pumni. Oricât de mult mi-aş fi dorit să comentez vis-a-vis de dramatizarea sa exagerată, inima mi se opunea. În jurul ei părea a fi strâns un lanţ din oţel, cu ţepi ataşaţi, care raşchetau suprafaţa inimii mele de fiecare dată când încercam să-mi dau drumul la gură. 

- Ai plâns prea mult, Rochelle. E cazul să mergi acasă şi să te odihneşti.

Încercam să o conving de un lucru pe care îl credeam, însă pe carenu voiam să îl pun în practică pe pielea mea. Nu voiam să dorm sau să stau închis într-o cameră, singur. M-aş fi gândit prea mult la cele întâmplate şi, la un moment dat, aş fi clacat, oricât de antrenat aş fi fost să îmi mențin calmul.

- Cum poate da un om dovadă de atâta cruzime? m-a întrebat, privindu-mă de jos cu niște ochi roşii şi mult prea umezi.

Am meditat puțin înainte de a-i răspunde. Încercam să îmi modelez răspunsul, poate chiar să îl schimb la cel puțin 90 de grade, însă am ajuns să rostesc aceleași cuvinte care mi-au trecut prin minte de la început.

- Nu-i cred oameni pe aceia care ucid, am spus pe un ton puțin prea dur. Un nod mi-a strâns stomacul de parcă spusesem sau aveam să spun o minciună. Dar cruzimea este o marcă a omului din ziua de astăzi. Ce este terifiant este că niciunul nu se naște cu ea. Se învață.

Mi-am strâns buzele într-o linie fermă, privindu-i chipul brăzdat de înțelegere. Lacrimile i se uscau rapid pe față datorită temperaturii ridicate a lunii iunie ce se instalase de mai bine de două săptămâni. Aveam de gând să-mi iau concediu. Acum restabileam ideea.

Rochelle s-a ridicat de pe banca pe care se aşezase după ce polițiștii ne-au luat tuturor declarații, iar asistentele ne-au consultat superficial. Îmi doream să existe un remediu într-un recipient pentru tânăra din fața mea.

M-a privit timp de câteva secunde tăcută, după care buzele au început să-i tremure şi eram pregătit pentru o nouă izbucnire.

- Eu ce ar trebui să fac acum? a întrebat cu o voce mică. Era speriată. Sunt urmărită de ghinion de când m-am născut. Mama a murit, tata nu m-a vrut. Am stat în orfelinat până m-am căsătorit şi urma să am un copil... am pierdut totul!

Voiam să fiu uimit, însă nu puteam. Auzisem de atâtea cazuri de familii distruse, însă ea părea să facă față cel mai greu dintre toți pacienții mei.

- Ai putea să locuiești la familia soțului tău o perioadă, propuse Kaden din spatele meu, pe un ton nesigur. Aproape că şoptea, însă ambii l-am auzit cât se poate de clar şi eu mi-aş fi dorit să îl calc cu pantoful peste picior.

Situația era delicată, mai delicată decât persoana aflată in cauză chiar. Inima mi-a fost iar săgetată de venin când Rochelle a vorbit din nou, ceva mai sigură pe sine:

- Nu era nici măcar el apropiat de părinți. Presupun că după ce le voi da vestea mă voi întoarce în apartamentul nostru.

Se uita în jos când a ridicat aproape nepăsătoare din umeri.

- Nu vei trece singură prin asta, Rochelle, am asigurat-o, cât de blând şi serios puteam. Şi-a ridicat privirea spre mine şi m-a urmărit cu o sclipire mică în ochii mari. Te vom ajuta dacă va fi nevoie să mergi în instanță, căci cel mai probabil vei primi acțiunile şi bunurile soțului tău. Apoi o să îți iei câteva zile libere pentru odihnă şi regăsire, iar eu şi asistentul meu ușor tembel vom fi alături de tine.

Mi-a zâmbit timid, iar eu i-am întors zâmbetul imediat ce i-am observat reacția.

- O să vă plătesc serviciile prestate, domnule Styles, m-a asigurat încă zâmbind, cu un aer ceva mai formal.

- Nu mai este vorba de servicii, Rochelle, este vorba de a fi uman. Vei înțelege multe petrecând timpul cu noi.

____

da, am vrut să mă opresc aici la acest capitol, pentru a termina cu ceva puțintel special.

sper să vă placă.

sper să înțelegeți exact definiția cuvântului "bun".

şi sper să citesc câteva păreri în curând.

fiți curajoşi. ☆

_________

12.06.2017