Horror Love With Jeff The Killer

Later.

Totul s-a transformat într-o conversație normala. Ambii ne-am povestit viața în câtva cuvinte.
A trecut prin multe. Mai multe decât am putut sa îmi imaginez eu sau internetul. Firea lui dezinvolta s-a transformat într-una calma și matura. Este posibil sa fie bipolar... nu este normal sa treci de la o stare la alta așa de ușor. În plus are mari șanse...
- Deci. Acum presupun ca mă cunoști.
- Presupun ca da.
Eram amândoi pe podeaua camerei mele. Eu rezemata de pat, iar el de dulap.
- Spune- mi ce s-a întâmplat cu tine. Văd ca rana de la picior a dispărut. Te vindeci foarte repede.
- Da.
- Da? Asta-i tot ce vrei sa îmi spui?
- Presupun ca da.
- *râs* Haide Rebell.
- *oftat* Ok...  Doar sa nu te aștepți sa fie un scenariu de film.
- Spune odată...
- Păi sa mai scurtez... Aveam 9 ani și am mers, pentru prima data, unde lucra tata, la o firma petroliera mai exact. Exact în aceea zi angajații, care lucrau la nu știu ce tunel subteran, au dat peste o substanță alba și mată. Fiind o substanță necunoscută, au numit- o Milkonilus, deoarece semăna cu laptele. Au depozitat-o intr-un container uriaș, alături de cele de țiței. Tatăl meu, care era șef de secție intr-un birou de fițe, m-a dus pe o platforma înaltă, de unde puteam sa văd chestia alba.
- Și te-a împins, nu?
- Nu. Altcineva a facut-o.
- Cine?
- Nu știu...
- ...
- Impactul cu fundul containerului a fost puternic, foarte puternic încât mi-am spart capul.
- Cum naiba? Nu ai căzut în chestia aia?
- Ba da, dar se pare ca are consistenta mult mai mica ca apa. Revenind, când sângele meu a luat contact cu chestia alba, efectiv s-a evaporat.
- Wow...
- Da...
- Chiar te aștepți să cred asta?
- Da...?
- Rebell. Spune- mi adevărul.
- Ok... Adevărul e ca nu stiu. A început imediat după ca am avut un accident cu mașina. Am stat în coma doi ani, fără sa am transormari mari...
- Adică?
- Pai eram puțin mai înaltă, aveam pielea foarte palida și am cam pierdut 2 ani din viata mea...
- Aha. Și...?
- Oh BINE! Accidentul ala mi-a dat niște... calități mai deosebite.
- Nu mai spune.
- Pe scurt mă regenerez rapid.
- Calumea.
- După accident și moartea bunicului meu, nu am mai putut fi la fel. Puțin mai târziu, urma sa mă mut la alta școală, deoarece profesorii se plângeau mereu la părinții mei...
- De ce?
- Eram o amenințarea pentru restul elevilor.
- Pff... Serios... Ce ai făcut?
- Nimic. Efectiv nimic. Doar ca nu vorbeam niciodată cu nimeni.
- Păi din câtă minte am și eu nu cred ca e ceva greșit.
- Nu greșit, doar diferit.
- Aveai note proaste atunci.
- Eh... nu chiar...
- *ras cu lacrimi*  Te inteleg!
- ...am fost premiată...
- O_O
- Ce?
- Ok. Oficial ești dubioasa fetito.
- Mi-se mai spune.
- Hm. Și cum i-ai cunoscut pe Mike si Angel?
- La noua școală, cam prin clasa a V-a.
- Și cum ai ajuns aici?
- Am ajuns la concluzia ca nu are rost sa mai stau cu părinții mei, așa ca ne-am mutat în New York.
- Ai fugit de acasă?
- Așa ceva.
- Aha.
- ...
- Te simți cam singura nu?
- Când nu am coșmaruri... da.
- Ai coșmaruri, zici?
- Așa ceva.
Ofteaza și mă privește nostalgic.
- Nu pari genul de persoana care sa devină un killer.
- Nici tu. Viața te schimba.
- Exact. Pai, se ridica în picioare, ar cam trebui sa plec.
- Așa repede? *mă ridic și eu în picioare* E abia 5 dimineața.
- Foarte sarcastic. Ne mai vedem.
- ( ͡°_ʖ ͡°)
- Ce e?
- Stăm mai bine de 6 ore împreună, povestindu-ne viața în cele mai mici detalii, și nici nu vreau sa îmi reamintesc cum a început totul, iar tot ce ai de spus e "ne mai vedem". Dar în rest nu, nimic.
Pe fata i-se schițează un zambet.
- Oh, tu... De ce tu...
Dintr-o mișcare se năpusteste asupra mea și mă îmbrățișează. Degeaba tot mă opun, e prea puternic...
- Acum chiar trebuie sa plec...
- ( ͡° ʖ̯ ͡°)
- Nu te mai uita așa. Tu ai cerut-o.
Se urca pe marginea ferestrei și începe sa cânte.
- To the windowwwww!!!
- ( ͡°_ʖ ͡°)
- Oh haide.
- To the wallllllll!
Radem amândoi, și dispăru, lasandu-ma mai confuza decât eram, dar totuși râzând.