Inchisoarea mi-a dat viata...

1.Timpul trece nestingherit...

                          Nu avea bani. Nu avea prieteni. Probabil pur şi simplu, nu cunoscuse oamenii potriviţi, care să o aprecieze la adevărata ei valoare. Pfiuu..."adevărata ei valoare"?! Ce valoare?? Mamă alcoolică şi, intuia puţin, posibil prostituată ocazional ( că nah...de unde bani pentru băutură?). Tatăl in inchisoare, nici măcar nu-l cunoscuse. Intrase acolo când ea era încă în pântecul mamei sale. Spera că totuşi înainte să intre acolo, îi dăruise mamei sale câteva clipe de fericire. Din puţinul care i-l povestise Aura, mama sa, când era mică, nu era foarte sigură. Cert e că, după naştere, Aurei i-a fost foarte greu să o crească singură; de unde a dedus, fără alte întrebări suplimentare, că tatăl a dispărut din peisaj înainte de marele eveniment. Lăsându-le astfel pe ele amândouă, să se confrunte cu greutăţile vieţii la margine de cartier. Deci...despre ce valoare vorbim??

                           Copilăria ei nu prea se poate numi copilărie. În general, copilăria se traduce prin tone de râsete, jucării sau alte cadouri primite de la prieteni/ rude; lacrimi vărsate la prima cădere de pe bicicletă/ role sau în prima zi de şcoală când îi dai drumul mâinii mamei şi păşeşti într-un loc nou plin de copii la fel ca tine.

                         Acestea fiind spuse, e clar că ea nu a avut parte de copilărie. Ea nu a avut parte de râsete sau cadouri de la prieteni. În primul rând, care prieteni? Unde să-i cunoască, dacă Aura nu-i dădea voie sa iasă din casă? De rude ...nici vorbă. Nici nu cunoaşte conceptul de vizită. În schimb de plânsete a avut parte cât cuprinde. Cel mai bun motiv, şi principalul a fost foamea. Acest cuvânt e bine întipărit în creierul ei. Este ceva înfricoşător, care o macină pe interior încet-încet, până ajunge să o devoreze complet şi să pună stăpânire pe gândurile ei. Crede că este pregătită să facă orice numai să o oprească. Dar când este în faţa peretelui şi vrea să cureţe tencuiala de pe el să o bage în gură, cu gândul că poate astfel, stomacul ei va înceta războiul cu restul organismului, observă că se înşeală. Nu este pregătită psihic pentru pasul ăsta. Tencuiala rămâne intactă pe perete, iar ea leşina doar la gândul că avea impresia că se va linişti în sfârşit astfel. Nu ştie cât timp trece aşa, pentru că oricum nu vine nimeni după ea. Nu are cine. Este pe cont propriu, chiar dacă are o mamă dincolo de perete. Este prizonierul foamei în propria ei casă. Având-o "alături" pe propria ei mamă.

                           Văzuse odată la televizor, asta atunci când mama ei era plecată de acasă, că doar atunci avea acces la el, cum se pot purta părinţii cu copilul lor. Dar nu credea că felul acela de comportament poate exista în afara televizorului. I se părea fantezie pură ca o mamă să-şi pună mâinile în jurul copilului cu atâta gingăsie. Adică, la televizor zicea că aceea era o îmbrăţişare, şi după faţa puştiului care o primise, se părea că se simte foarte bine. Dar ea nu avea de unde să ştie asta. Singurele dăţi când o atingea Aura era să o scalpeze. Şi fără să ştie de ce. Nu cerea niciodată nimic. Se mira şi ea cum de trăia înca. Adevărul e că se vedea cu siguranţă destul de slabă în ultima vreme. Începuse să-şi numere coastele ieşite în relief de la un timp. Şi parcă în ultimele zile reuşise să-şi depăşească numărătoarea obişnuită cu una.

                  Şi mai ziceau nesuferiţii ăia de la şcoală că e grasă. Doamne ce-şi mai băteau joc de ea pe atunci. Nici nu e de mirare că nu prea a vorbit cu nimeni cât timp frecventase şcoala. Adică nu prea mult timp oricum, decât vreo cinci sau şase ani, iar singurele vorbe pe care le rostea erau atunci când o ascultau profesorii. Bineînţeles că nu i-a plăcut la şcoală deloc. Colegii ei erau extrem de inventivi când era vorba să o necăjească. Cu cât se îndepărta mai mult de ei şi devenea mai introvertită, cu atât ei veneau mai aproape de ea şi încercau să o scoată din sărite. Dar, deşi în interior fierbea de furie şi-i venea să-i dea cu capul de pereti; pe dinafară nu lăsa să se vadă nimic. Nici o linie a feţei nu tresărea la auzul vreunui cuvânt urât. În aceste momente aprecia antrenamentele făcute acasă cu mama ei. Învaţase destul de repede că atunci când o bătea, era mai bine pentru ea dacă nu reacţiona în nici un fel. A avut partea ei de plânsete, dar după un timp şi-a dat seama că s-ar scuti de multe vânătăi dacă ar plange noaptea in sifonier, când nu o aude nimeni; decât atunci când îşi ia o mamă de bătaie soră cu moartea doar pentru că are nouă ani şi nu mai e băutură în frigider. Carina e o fată isteaţa. Viaţa a făcut-o aşa. Viaţa cu mama ei alături.

                              De ce-şi aduce aminte acum de toate astea? Poate are nevoie să creadă că nu din vina ei a ajuns aici. Poate e vina oricui altcuiva, dar nu a ei. Şi totuşi...dacă ar fi aşa, oricine altcineva s-ar afla într-o sală de recreere, cu timp limitat, îmbracată ca toate celelalte "colege" din Aripa A...dar nu ea.

                          Se ridică de pe scaun şi pleacă spre "camera" ei. Faptul că-şi aduce aminte iarăşi de toate astea o epuizează. Renuntă la restul orei de recreere şi, îndată ce ajunge în "cameră", închide "uşa" în urma ei. Se aşează încet pe salteaua incomodă şi scoate de sub ea o bucată tăiată dintr-un ziar vechi de doi ani jumătate.Tot aici făcuse rost de ziar, contra-cost bineînţeles.

                        Ce i-o fi trebuit să se uite la televizor azi? Nu putea să facă altceva? Biblioteca o aştepta cu uşa larg deschisă, ca de fiecare dată, chiar şi preotul acela cu faţa blândă care o făcea mereu să se simtă mai liniştită. Sau putea să facă sport, măcar şi-ar fi dezmorţit oasele astea îmbătrânite înainte de vreme. Dar ea...nu! Ea a vrut televizor. E, uite că asta i-a trebuit. Şi-a făcut-o cu mâna ei! Numai filmul acela tâmpit a făcut-o să-şi aducă aminte de vremurile de mult apuse. Când ar fi fost liberă să facă ce vrea, dacă ar fi avut puterea să fie mai curajoasă.

                       Se uita cu ochii puţin înlăcrimaţi la fotografia ei de pe bucăţica de ziar, făcută acum doi ani jumătate. S-a schimbat aşa de mult de atunci. Nici nu e de mirare, cu noile condiţii de trai pe care le-a găsit aici. În fotografie încă mai era doar piele şi os, chiar şi cu hainele ce le purta atunci, se vedea cu ochiul liber. Părul încă mai era lung; primul lucru pe care-l făcuse când venise aici, fusese să se tundă cât mai scurt. Privirea era singura care nu suferise aproape nici o modificare. Resemnare, asta vede în ochii din fotografie. Cearcănele îşi făcuse de cap cu ochii ei în acea perioadă; ochi care vărsaseră atâtea şi atâtea lacrimi amare de durere şi neputinţă, de dorinţă de răzbunare şi în final, de izbândă. Când au prins-o, după aşa zisa izbândă, nu mai gândea limpede. Simţea încă euforia momentului când făcuse dreptate. Rememorând acum toate detaliile, a nu ştiu câta oară de atunci, îşi spunea în gând că doar respectase Legea Talionului. "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Făcuse dreptate pentru ea şi pentru corpul ei...sau pentru ce a ieşit forţat din corpul ei înainte de vreme.

                       Dar argumentele care ei i se pareau logice, nu au însemnat absolut nimic în momentul procesului. Proces ce a durat, nici mai mult, nici mai puţin de 16 minute. Atât i-a luat procurorului să înşire capetele de acuzare, să relateze curţii ce fel de femeie era, cum trăise până atunci, şi să spele pe jos cu avocatul din oficiu pe care-l primise. Soarta nu fusese de partea ei. Era prima dată când avocatul ei păşea într-o sală de judecată. Nu-l putea învinovăţi că pierduse procesul. Ea singură apăsase pe trăgaci. Şi, deşi nu mai pusese mâna pe o armă până atunci, un singur glonte îşi făcuse datoria şi pusese capăt unei vieţi nevinovate.